Sunday, November 6, 2016

GÂNDURI DESPRE UN JURNAL... DE SUFLET
CONSTANŢA ABĂLAŞEI DONOSĂ



                În peregrinările mai vechi sau mai noi ale vieţii, ne este dat să întâlnim oameni care, de multe ori, ne marchează sufletul şi chiar viaţa, prin experienţele legate de ei, prin felul lor de a fi ori de a se manifesta, prin frumuseţea omeniei, a atitudinii, a chipului blând. După ce, în prealabil, luasem contact cu o carte scrisă de doamna Constanţa Abălaşei – Donosă, Aşa am învăţat să iubesc Brăila, am întâlnit-o pe autoare la Brăila. Programul încărcat al Taberei de creaţie şi re-creaţie de la Lacu Sărat nu ne-a permis să avem un contact mai lejer, dar am avut posibilitatea, ca un privitor neutru şi neimplicat în mod direct în activităţi, să observ, sub un zâmbet cald şi calm, modestia, liniştea sufletească şi omenia ce puteau fi apreciate, imediat, fără putinţă de tăgadă, la această doamnă ce are un palmares atât de bogat în domeniul artei şi al literaturii.
                Secondată permanent de soţul dumneaei, la fel de calm şi de liniştit, dar protector şi grijuliu în acelaşi timp, doamna Constanţa Abălaşei-Donosă participa activ, dar parcă nevrând ca prezenţa să-i fie observată, la multe dintre activităţile creative sau recreative ce au avut loc la Brăila ori la Lacu Sărat.
             La câteva luni după evenimentul de la Brăila, am intrat în posesia unei alte cărţi scrise de doamna Constanţa Abălaşei-Donosă, Gânduri din jurnalul meu, apărută la Editura Rafet (2016), sub coordonarea domnului Constantin Marafet, directorul editurii. Cartea a primit Premiul Octavian Moşescu la Festivalul Internaţional Titel Constantinescu, ediţia a IX-a, Râmnicu Sărat, 2016.
              Având o fructuoasă activitate în domeniul artelor plastice (expoziţii personale în ţară şi în străinătate, grafică de carte, lucrări în colecţii particulare, zeci de donaţii), autoarea posedă şi un real talent literar (13 cărţi publicate, apariţii în reviste, în dicţionare şi în antologii literare, membră a mai multor cenacluri literare).
               Astfel, în cartea de faţă, Gânduri din jurnalul meu, autoarea excelează în realizarea unei portretistici de calitate, figurile evocate căpătând valoare de efigii-icoane (profesorul de limba franceză Ion M. Gane, poetul şi epigramistul Octavian Moşescu, artistul plastic Ion Gâţă, mentorul care i-a îndrumat paşii spre arta plastică). Este reînviată, cu profundă emoţie şi trăire intensă, imaginea dascălului de altădată, cu un parfum inefabil, chiar nostalgic, autoarea având o reală înclinaţie spre scrierea de tip jurnal.
              Penelul doamnei Constanţa Abălaşei-Donosă capătă o extrapolare, trecând, cu mare uşurinţă de pe „pânză” pe hârtia cărţii: dânsa pictează, nu în grafică sau acuarelă, de această dată, ci cu acele cuvinte frumos alese, realizând minunate descrieri de peisaje, ce te atrag în mrejele lor pe parcursul lecturii. Peisajele sunt vizualizate cu ochiul fin şi exersat al pictorului, cernute prin “sufletul ochilor”.
             Sunt evocate întâlniri divine, destinate, poate, acelor oameni speciali care ştiu să pătrundă înţelesul profund al acestor minuni ce se petrec sub ochii noştri şi pe care greu le putem defini. Artistul plastic Ion Grigore îi înlesneşte doamnei Constanţa Abălaşei-Donosă o întâlnire cu “Patriarhul Artelor”, sculptorul Ion Irimescu, la Fălticeni. Cu emoţie intens trăită, ea soarbe, pur şi simplu, cu nesaţul sufletului, această magică întâlnire-eveniment, pe care o împărtăşeşte, spre nemurire, şi cititorului. Memorabilă este, de asemenea, şi întâlnirea cu Părintele Rafaiil, fiul filosofului Constantin Noica.
           Într-un registru melancolic, este adus în prim-plan aerul patriarhal-autohton  al unei case pline de amintiri mai mult triste, cu un decor autentic românesc şi rural, casa singuraticei “tuşe Varvara”, cea care o primea cu atâta ospitalitate şi care, neavând curent electric, primea “lumină de la Dumnezeu, în timpul zilei”.
           Preambulul părţii a doua a cărţii, În China, cu Domnul Eminescu…transmite gândurile unui om ostracizat şi îndepărtat, în mod nemeritat, de către confraţi întru profesie. Autoarea îşi exprimă, cu  amărăciune, teama de a fi devenit un paria în ochii celor din jur, dezamăgirea că munca şi talentul ei nu sunt recunoscute la adevărata valoare, având acea tendinţă a oamenilor superiori de a se retrage în cochilia lor, de a se izola de o lume care nu le înţelege sacrificiul, renunţând la lupta dură cu semenii.
            Sunt gândurile unui om sensibil, cu credinţă în Dumnezeu şi în harul dat de divinitate, lovit tocmai de cei care ar fi trebuit s-o susţină, nu gratuit, ci pentru valoarea sa, pentru modestia sa, pentru munca asiduă şi pentru talentul uriaş. Dar, ca orice om puternic, conştient de ceea ce poate realiza durabil, în ciuda tuturor opreliştilor, doamna Constanţa Abălaşei-Donosă demonstrează putere şi voinţă de a merge mai departe, acceptând invitaţia de a merge în China, pentru a prezenta  publicului expoziţia de grafică în peniţă şi acuarelă sub titlul generic  Avem nevoie de Eminescu.
             Astfel, domnia sa şi-a pus sufletul în a închina Domnului Eminescu “poeme” în peniţă şi în tuş, ducându-l peste mări şi ţări, pentru a arăta lumii întregi unicitatea şi universalitatea marelui poet român, căruia îi dedică această expoziţie (lui şi ţării!), cu respect, cu dragoste şi cu pioşenie.
            Acumulând la Beijing o experienţă unică, trăind clipe de revelaţie şi de cunoaştere, doamna Constanţa Abălaşei-Donosă demonstrează, dacă mai era nevoie, că, dincolo de toate, este o învingătoare prin forţa de a depăşi vicisitudinile vieţii, prin puterea de a aduce un omagiu celui mai mare român pe care l-a avut România şi prin abnegaţia de a duce în lume “o părticică sublimă” din sufletul ei. 
            “Desculţă prin ograda cu fân, gândeam la candela din casa mătuşii Varvara ce arde permanent”, afirmă autoarea în paginile cărţii… Eu gândesc la doamna Constanţa ca la o candelă ce arde permanent, ancorată în acea realitate românească a unei case de la ţară, cu parfum de fân proaspăt cosit...
            


Wednesday, September 7, 2016

PRINȘI ÎN MREJE


        Noua apariție editorială a doamnei Nina Gonța, romanul ʺfeisbucist-internauticʺ (după cum chiar dânsa îl denumește) ʺÎn mrejele viețiiʺ, ne transpune  într-o realitate pe care o resimțim din ce în ce mai acut în ultima perioadă, realitate generată de evoluția civilizației, de amploarea luată de rețelele de socializare, care ne ghidează viața, uneori în mod negativ.
        Acaparați de site-urile de socializare, fără de care aproape că nu putem exista, ne lăsăm conduși, vrând-nevrând, spre lumea virtuală, care, de multe ori, ne îndepărtează de la realitatea imediată, fie ea mai mult sau mai puțin frumoasă. Este bine sau este rău? Greu de precizat. Pentru că, deși ʺsocializămʺ cu sute sau chiar mii de prieteni, suntem, de fapt, într-o lume care poate fi și aproape, dar și departe de noi. Practic, suntem singuri, în camera noastră, în fața unui ecran rece, fără suflet, dar care ne apropie de oameni ce pot fi la mii de kilometri depărtare. Prieteniile ce se leagă în acest mod pot fi, desigur, benefice, însă tentațiile spre lucruri mai puțin ortodoxe sunt multiple și mult mai ușor accesibile.
       Spre aceste tentații se îndreaptă personajul masculin principal al cărții de față, inginerul Vlad Șerbănescu, aflat ʺsingurʺ, într-o căsnicie de conveniență și care o cunoaște, pe FB, pe Nicoleta. Relația dintre cei doi se înfiripă repede și este menținută tot pe rețeaua de socializare, însă Vlad are antecedente, având relații anterioare și cu alte femei. Vlad, dominat de un puternic instinct bărbătesc, trece de la o femeie la alta, nedorind o relație stabilă și nevrând să divorțeze, căutând, poate, femeia, pe care o găsește în persoana Nicoletei. Aceasta, după câteva încercări eșuate de a găsi iubire, mângâiere  și înțelegere  (inclusiv în mariajul ei), vede în bărbatul încântător și  șarmant  apărut în viața ei, omul visat, dorit, omul ce îi putea oferi dragostea totală, de care nu avusese parte. Nicoleta găsește în acest bărbat, de care este iremediabil atrasă, împlinirea unei iubiri nesperate la vârsta ei, descoperindu-și chiar o tinerețe a sufletului, a trupului însetat de dragoste.
       Însă Vlad, deși o îndrăgește și o apreciază pe Nicoleta pentru toate calitățile ei (și ca femeie, și ca gospodină ce îl aștepta cu masa pusă), nu rupe legăturile cu unele dintre fostele iubite, ascunzându-i Nicoletei aceste secrete.
       Relația dintre cei doi evoluează frumos, până în momentul în care, rămas acasă la Nicoleta, Vlad uită să se delogheze  de pe FB, iar Nicoleta are acces la mesajele pe care el încă le întreținea cu anumite femei. Astfel, Nicoleta descoperă un om cu totul diferit, un om aproape obsedat de sex și de lucruri oripilante, un om care i-a ascuns multe lucruri și în care nu mai putea avea încredere. Acum, în sufletul ei se dă o luptă sfâșietoare, ea fiind pusă în situația-limită de a alege între omul de care se îndrăgostise și omul duplicitar pe care îl descoperise. Suferind cumplit, Nicoleta trăiește durerea trădării, este chinuită de îndoieli și constată cât de puțin cunoaștem oamenii de lângă noi, cărora le acordăm credit, necondiționat.
       După alte clipe de dragoste trăite cu intensitate, Nicoleta îi spune lui Vlad despre mesajele găsite. Reacția lui Vlad este una surprinzătoare: el nu fuge, nu neagă, nu o condamnă pe femeie, ci regretă, își recunoaște defectele, se rușinează, plânge și, într-un fel de resemnare, admite însuși că este un om slab. Am putea spune că aceste deviații de la o viață intimă normală sunt și urmare a situației în care soția l-a pus, neoferindu-i alternativă, prin comportamentul ei inadecvat, manifestat în așa-zisa căsnicie.
       Chemat la o intervenție de serviciu, el pleacă de la Nicoleta, cu care se împăcase, dar moare în mașină, în urma unui stop cardiac. Moartea subită aduce o nouă eliberare a personajului, după aceea consumată în fața Nicoletei, care îi descoperise tainele grele ale sufletului său și ale conștiinței sale încărcate.
      Vlad este un personaj complex, construit din lumini și umbre, cu probleme care-l urmăresc încă din copilărie (o tristețe inexplicabilă) și cu o tentativă de suicid la maturitate. El este ʺun captivʺ în propria soartă, ʺrătăcit în mrejele viețiiʺ, dar este, poate,  și o victimă a degradării ce o constituie, uneori, internetul, pentru persoanele care nu vor sau nu pot să discearnă între bine și rău.
       Nicoleta, care dorește să-și trăiască viața cu intensitate, găsind, la această vârstă, fericirea și iubirea, îi acordă lui Vlad circumstanțe atenuante, fiind capabilă de a continua relația, în ciuda celor întâmplate. Din păcate, fenomen implacabil, moartea lui Vlad o lasă neconsolată, ba chiar cu urme ale regretului că i-a reproșat acele lucruri  de neacceptat pentru ea (sau poate pentru cei din jur?).
       Autoarea abordează, așadar, un subiect tabu, care, cu siguranță, va stârni controverse, însă tema este una actuală, chiar dacă limbajul este unul foarte direct.
       Sunt de remarcat consecințele nefaste pe care le poate avea utilizarea FB (protagoniștii se ceartă din cauza comentariilor făcute de Vlad unor persoane feminine, considerate de Nicoleta drept flirturi…). Pe de altă parte, mesajul transmis este acela că, datorită internetului (FB), oamenii sunt și aproape și răzlețiți, iar ființa umană este supusă tentațiilor lumii moderne, pe care nu le poate eluda.
       Din punct de vedere compozițional, autoarea structurează cartea într-un mod original, alternând conversațiile din prezent cu retrospective ale personajelor, ducându-ne în trecutul acestora, iar dialogurile alerte dau o dinamică  specifică acelor convorbiri-mesaje de pe FB.
       Și, la unison cu autoarea, am putea concluziona că, de fapt, ʺfiecare om ascunde în interiorul său un întreg univers, numai și numai al săuʺ, că suntem oameni mai mult sau mai puțin supuși ispitelor, că în fiecare ființă umană există dualitate și că nu putem fugi nici de realitate și nici de destin!
          

Saturday, January 16, 2016

CĂLĂTORIE PRIN DORURI, DURERI ȘI ...VIAȚĂ

Greu e, Doamne, să fii om
Dacă nu ştii să fii pom!



                 În volumul de față, ”Călător prin anotimpuri”, autorul Titi Nechita ne face părtași ai unei călătorii pe care, aparent, o cunoaștem, dar pe care o aflăm cu totul inedită și captivantă, sub aspectul  mesajului transmis, cu delicatețe, sinceritate și trăire intensă.
                 Unele poezii sunt dominate de nostalgii mai direct ori mai discret exprimate, de amprenta trecerii ireversibile a timpului, fiindcă, de la o vârstă, cu toții suntem obsedați, într-un fel,  de efemeritatea vieții  noastre pe pământ. Resemnat și convins de imuabilul adevăr că totul are, odată, un sfârșit, autorul nu ezită, totuși,  să   reflecteze liric la acesta, ori chiar să se revolte, metaforic, împotriva implacabilului destin. ”Suflet hoinar”, cu ”ploaia în suflet”, el transpune în vers ”amarul durerilor mute”, vrând cu ardoare să caute calea spre regăsirea sinelui, chiar cu prețul unei clipe eterne. Conștient că, într-o vreme, omul se îndreaptă spre ”amurgul vieții”, poetul resimte ”hainele grele” ale timpului apăsător, de aceea, poate, dorește să-și schimbe soarta cu a codrului, ”veșnic tânăr”, asigurându-și astfel eternitatea.
                  Alte poezii se constituie în aparente dialoguri, jucăușe uneori, alteori ironice ori dureroase, cu ... inima (păstrătoare de dureri fizice, dar și de doruri greu de vindecat), cu frunzele, cu vântul, cu norii (cu intenția de a alunga ”amarul” și gândurile), sau chiar cu ... iarna ”despletită” (pe care ar ține-o ”sub vatră”, dar, recunoscându-i rostul, o trimite să ”împodobească” satul, ori o roagă ”să-l ningă” sau ”să-l colinde”).
                 Natura este prezentă, oarecum, sub zodia unei tristeți (”plânsul cerului”), mai ales în anotimpul de toamnă, care are ”miros de măr”, dar, aproape de fiecare dată, tabloul este completat, imediat, de sentimentele eului liric. Însă tristețea nu este predominantă, fiindcă în multe dintre poezii natura este contemplată cu bucurie, aducând în sufletul cititorului pace și liniște.
                 Melancolia autorului și regretul pentru trecerea inexorabilă a timpului se întrezăresc în poeziile impregnate de amintirile de altădată, readuse în memorie de parfumul florilor de tei, imagine contrapusă prezentului. Florile de tei sunt mărturia permanentă a vremurilor trecute, lipsite de griji, dar și a vremurilor prezente, în care apăsarea sufletească se accentuează. Cu o durere abia simțită, poetul exclamă: ”Cuprind în brațe teiul să-mi ostoiască dorul!”.
                 Versurile dedicate părinților sunt înduioșătoare și emoționante, prin invocarea directă a acestora și prin nuanțarea sentimentelor de dragoste, de nostalgie, dar și de sfâșiere sufletească față de ființele iubite. Mama, rămasă singură, cu dorul de copii, este rugată, duios, ”să nu se supere” și să-l aștepte, răbdătoare, ”în stele”, ”la fel de iubitoare”. Sunt  evocate atmosfera  de ”acasă” și farmecul poveștilor la gura sobei, în familie. Tatălui îi vorbește despre lucruri pământești, normale, despre cei rămași în urmă, iar printre rânduri putem citi regretul, dar și resemnarea dată de succesiunea, firească, a altor generații.
               Dincolo de dorința imperativă de fericire, de iubire, autorul adresează interogații retorice divinității, întrebări induse de neputința omului de a se răzvrăti împotriva sensului de nepătruns al vieții. Imensitatea suferințelor omenești ar însemna, parcă, tributul lui Dumnezeu cerut oamenilor în schimbul pătimirilor sale.
               Locul natal al poetului are și el un loc aparte, fiind, întâi de toate, locul unde și-a purtat pașii copilăriei, aceasta legată de părinți și de bunici.  Surprins la modul general, fără detalii particularizante, satul este descris ca într-o feerie, cu ”acorduri de baladă”, ori prin ”imagini de legendă”, ca apoi să fie oferită, cu un fel de realism dureros, viziunea unui sat ”pustiit”, cu ”drumuri uitate”, cu ”case bătrâne” ori mai noi, dar în care pustietatea este prezentă.
              ”Cântând” durerile proprii sau ale lumii (tristețea, răutatea oamenilor), autorul lasă posterității o moștenire de necontestat, ”zborul spre culmi”, ”zborul peste moarte”, în versuri asemenea unei ”doiniri” expresive și melodioase specifice literaturii populare. 


TRĂIRI – FLĂCĂRI ÎN INIMĂ
NINA GONȚA



              Sufletul unei femei este, mai totdeauna , marcat de sentimente profunde, de suferințe pe care le ascunde și rareori le scoate la suprafață, suferințe ce există, latente, undeva în străfundurile ființei. ”Trăirile”, cum atât de sugestiv le numește doamna Nina Gonța în acest nou volum, sunt înflăcărate, intense și exprimate în așa fel încât noi, femeile care lecturăm poeziile, ne regăsim și trăim la unison cu autoarea ”experiențe” care și pe noi ne-au rănit, ne-au făcut fericite ori ne-au stârnit nostalgii sfâșietoare.
            Cartea este dedicată fiicei domniei sale și debutează cu un poem în care autoarea confesează trăirea intensă a minunii și a devenirii materne.
             Iubirea, rememorată la vârsta maturității, este privită cu un anume ”realism”, uneori cu gingășie, alteori cu duritate, ori cu nesfârșite regrete. Ura se poate transforma în iubire, într-o ”poveste” de dragoste în care EA este înșelată în așteptările ei de cel pe care, totuși, îl iubește, iar neaflarea iubirii la vremea potrivită aduce dezamăgire, chiar dacă ea, ”rebelă”, ghicește gândurile bărbaților și îi pune pe aceștia, cu îndrăzneală, față în față cu propria ipocrizie.
           Uneori, a readuce o iubire pierdută devine obositor, iar atunci când nu mai este posibil acest lucru, femeia trebuie să învețe să trăiască fără iubit, într-o cumplită solitudine, de multe ori, nedorită. Alteori, bucuria regăsirii iubirii pare să fie ”trăită” fără prea multe procese de conștiință: ”de ce să ne complicăm inutil mințile/cu analize, întrebări și regrete?”. O iubire pierdută generează întrebări retorice dureroase: dacă el este fericit cu alta sau ea cu altul?
            Dorința femeii nu este înțeleasă întotdeauna de partener, indiferența acestuia ducând la saturația de a cerși iubire (cuvintele nespuse omoară dragostea!),  în timp ce EA dorește să fie în tot și în toate, dorește ca mintea iubitului să fie plină de EA și să existe o contopire totală a celor doi iubiți. Și, totuși, este nevoie de iubire, poeta inducând în unele poezii sentimentul siguranței și al binelui găsit lângă ființa ocrotitoare, protectoare – bărbatul, bucuria unui zâmbet primit de la cel de alături. Dorul de cel care va pleca devine o ”trăire” acută, el fiind rugat să nu uite clipele fericite, să nu uite iubirea, să nu o uite pe EA, dar, pe de altă parte, din prea multă iubire, EL trebuie lăsat să plece. Și, chiar dacă atunci când suntem singuri, ne prefacem că ne este bine, în ciuda suferințelor, a plecărilor, a întoarcerilor, nu trebuie să uităm că putem găsi iubire, că există cineva care ne poate iubi: copilul, sora, mama, Dumnezeu!
           Poeta privește cu luciditate, într-un mod original, statutul amantei, cea, de obicei, atât de blamate: ea este cea care așteaptă mereu, care trăiește în singurătate, tristă, cu sufletul strâns, cea care nu are niciun drept asupra iubitului – soț al altei femei. Amanta cerșește iubire, culege firimiturile unei iubiri, fiind mereu neînțeleasă de cei din jur, judecată, uneori, dincolo de aparențe, fără cunoașterea adevărului ori a circumstanțelor.
          Chiar dacă se bucură de natură, chiar dacă tânjește după o dragoste visată, autoarea meditează la începutul și la inevitabilul sfârșit al existenței omenești, contemplând locul de veci din balconul în care savurează nu doar ”ciocolata”, ci și ”viața de pe pământ” (”nu de sub pământ”!) și chiar constatând că ”durerea sufletului e mai grea decât a trupului”. Miopia – amintește poeta – este uneori necesară pentru a nu ne vedea ridurile ce aduc bătrânețea.  Conștientă fiind de efemeritatea vieții umane, pe care, totuși, a trăit-o cu intensitate, dar, mai ales, cu iubire, doamna Nina Gonța oferă, odată cu această carte de versuri, ”trăiri” tumultuoase, dantelate cu nostalgii, așezându-și sufletul, ca ofrandă, în palma cititorului.


Wednesday, January 6, 2016

ÎNTOARCEREA LA OBÂRȘIE, LA IZVOR
MONOGRAFIA COMUNEI CRISTEȘTI, JUDEȚUL IAȘI
SIMONA CHIHAIA – STANCIU




               A scrie monografia unei localități, cu tot ceea ce presupune acest demers, este o întreprindere laborioasă, ce însumează nu doar eforturi de toate felurile, ci și implicare emoțională, așa cum am constatat lecturând o vastă și exhaustivă monografie realizată de doamna  Simona Chihaia – Stanciu, profesor de istorie la Școala Gimnazială Cristești, județul Iași.
                       Lucrarea, de aproximativ 260 de pagini, este foarte bine structurată și documentată, iar bogata bibliografie avută în vedere demonstrează munca asiduă, dar și pasiunea cu care autoarea s-a aplecat asupra acestei cercetări științifice, care aduce în fața cititorului informații clare și precise, însă îmbrăcate, parcă, într-o aură de poveste, ”o poveste fără sfârșit”, așa cum afirmă prof. univ. dr. Cristian Bocancea, fiu al satului, în prefața cărții.
                       Având ca motto poezia atât de sugestivă a lui Lucian Blaga, ”Cântecul obârșiei”, cartea ne introduce în ”poveste” prin intermediul mai multor citate ale unor scriitori români, citate –emblemă, care subliniază esența ideatică a fiecărui capitol (Gala Galaction, Octavian Goga, Mihail  Sadoveanu). Coperta IV întregește afectiv cartea cu versurile unui cântec popular (”Satul meu frumos din vale”) interpretat de cântăreții de muzică populară ce-și au obârșia tot în Cristești, Ștefan Pintilie și Ștefan Deaconița, versuri proiectate pe o panoramă  a satului ce are în centru biserica.
                    Lucrarea se constituie într-un tot unitar, iar imaginile (fotografii, grafice, hărți, facsimile) completează, cu succes, ”povestea”.
                     Dintr-o asemenea lucrare de anvergură te poți informa, prin intermediul ei poți călători în trecut, poți rememora locuri, persoane, obiceiuri, însă aici se impune stilul original, limpede și cald al autoarei, stil care generează o lectură agreabilă, captivantă.
                  Aspectele sunt prezentate cu grijă pentru detaliu, dar și cu dragoste discretă pentru locurile și pentru oamenii despre care vorbește, simțindu-se, printre rânduri, atașamentul față  de lumea satului care a primit-o cu brațele deschise pentru a profesa și pentru a-și împlini menirea de dascăl. Iar dacă ne gândim la dascălii înaintași din această localitate, atât de frumos evocați, ca niște simboluri, învățători ori profesori dedicați școlii, elevilor, învățământului, putem spune că doamna profesor Simona Chihaia – Stanciu este un continuator demn al acestora, lăsând generațiilor viitoare mărturia incontestabilă a devotamentului specific profesorului care, iată, scrie istorie. Este istoria eroilor-martiri care s-au jertfit în războaiele mondiale și pentru care edilii au ridicat șapte monumente. Este istoria ”orizontului onomastic”, din care autoarea prezintă, cu profesionalism, o paletă largă de nume/prenume explicate din punct de vedere etimologic sau gramatical, aducând argumente pertinente pentru orice afirmație. Este istoria  arhitecturii caselor, cu specificul lor. Este istoria ritualurilor: botez, nuntă,  înmormântare, horă, obiceiuri de Crăciun și de Anul Nou, sărbători pascale și alte sărbători populare. Este de remarcat abilitatea doamnei profesor de a prezenta unele aspecte ale vieții oamenilor, alternativ, punând în antiteză trecutul cu pezentul.
                   De asemenea, sunt trecute în revistă activitățile culturale desfășurate de-a lungul timpului, dar sunt rememorați și oamenii devotați care s-au implicat cu tot sufletul în derularea acestora, indiferent de regimul politic care le-a patronat. Au avut loc activități sportive de performanță și de răsunet național, care nu sunt uitate, mai ales că ele au generat, în vreme, talente și valori amintite, de asemenea, cu respect și mândrie, personalități care s-au format datorită spiritului sportiv insuflat de dascălii din Cristești.
                   Edilii de astăzi, urmași ai celor de altădată, și ei amintiți cu minuțiozitate, sunt preocupați de oferirea unui trai decent pentru consătenii lor, de atragerea investițiilor în zonă, de crearea de locuri de muncă, prin accesarea unor proiecte locale de anvergură. Primarul de azi al localității, economist Constantin Bolohan (și el fiu al satului),  este un susținător al tuturor activităților și proiectelor, dar mai ales al acestui ”demers istoric și cultural”, ce face cinste localității.
                    Un capitol special este dedicat fiilor comunei, deveniți publiciști, profesori universitari, ingineri, profesori-antrenori, colonei, avocați, aviatori. Și astăzi, există tineri merituoși care urmează cursuri ale unor facultăți, și care vor ajunge mândria comunei Cristești, de unde și-au luat zborul spre viață.
                   Cu o putere de sinteză specifică unei lucrări de o asemenea factură, doamna profesor ne oferă o monografie – ”poveste”, implicându-se afectiv  în cele scrise, aparținând deja locurilor prezentate, simțind ea însăși ospitalitatea, bunătatea și căldura oamenilor. Conturează imaginea unei comunități unite, a cărei efigie au consituit-o, de-a lungul vremurilor, oameni cu suflet, pasionați și iubitori de frumos, care au construit o așezare înfloritoare, bogată, cu obiceiuri, tradiții și rituri ce străbat veacurile. Cartea de față este aportul doamnei profesor, prinosul de recunoștință față de oamenii din localitate și față de ”frumoasa așezare Cristești”, este încununarea unor ani de muncă, este pasiunea și dăruirea profesională a unui dascăl ce dorește să lase în urma sa ”istorie”, o istorie pe care n-a putut-o scrie pentru localitatea natală, Ruginoasa!


Friday, December 4, 2015


ÎNNOBILARE... PRIN POEZIE

 


                     Am plăcutul prilej, în urma primirii unui volum de versuri de la domnul profesor pensionar Ștefan Epure, din Onești, să-mi exprim câteva gânduri, în câteva rânduri, despre volumul în cauză, dar și despre implicarea domnului profesor în creația literară și în ”viața cetății”!  
                     Domnul profesor a activat la Colegiul Tehnic ”Gheorghe Asachi” din Onești, dar a cochetat cu literatura nu doar în timpul vieții active, ci a continuat să scrie și după ce a ieșit la pensie, implicându-se  și în diverse activități, fiind, în același timp, și colaborator al săptămânalului ”Onești Expres”. A debutat în anul 2000, cu volumul de versuri ”Sărutul pe din două” (Editura Restitutio, Iași), acestuia urmându-i o lucrare lingvistică și istorică apărută la Editura Vasiliana 98, ”Valea Trotușului – toponimie și istorie”, în anul 2004. Continuând pasiunea pentru lingvistică, autorul publică a doua carte despre ”Valea  Trotușului”, ”Locuri, nume și legende toponimice din Valea Trotușului” (Editura PIM, Iași, 2009).  Prof. univ. dr. Ilie Dan aprecia că ”prin ansamblul ei, prin conținut și formă, cercetarea lui Ștefan Epure se impune ca o lucrare remarcabilă pentru studiul istoriei, graiului și mentalității românilor de ieri și de azi”.
                     Cu acest al patrulea volum, ”Înnobilare – Carte de învățătură (după lectură!)”, publicat la Editura Sfera, Bârlad (2015), Ștefan Epure se întoarce la vechea pasiune – poezia, ”înnobilându-ne” și ”înnobilându-se”  cu noi valențe ale creației lirice, pe multiple paliere, izvorâte din viață, din experiența acumulată și, nu în ultimul rând, din actualitatea românească imediată, aceasta devenind o inepuizabilă sursă de inspirație.
                     Am lecturat cu plăcere și cu satisfacție volumul de versuri și mărturisesc, sincer, că multe dintre creații mi-au ajuns la suflet și că m-am regăsit în unele dintre ele, punctele de vedere ale creatorului suprapunându-se cu ale mele. Și nu este, oare, acesta, scopul poeziei ori al creației? Atunci, înseamnă, cu adevărat, că ținta versurilor a fost atinsă.
                      Autorul ne introduce, mai întâi, în sala atât de ofertantă din punct de vedere cultural, a Bibliotecii ”Radu Rosetti”, realizând o veritabilă incursiune în domeniile reprezentate de aceasta (lectură, muzică, pinacotecă, numismatică, etc.). Apoi, ne duce într-o călătorie a iubirii ce va trebui să dăinuiască în Mileniul III, iubita cu ochii de smarald fiindu-i muză, ori devenind ”viață” sau ”moarte”.  Sugestivă este și perspectiva, dureros de adevărată, din care privește  dascălii, de la care odinioară învățam de toate, dar care acum se află într-un con de umbră; totuși, ”splendoarea vechimii și a înțelepciunii nu iese niciodată la pensie”, așa cum afirmă, evidențiind, de fapt, reala valoare a ”învățătorilor”.
                       Poetul realizează, în multe dintre poezii, o radiografie a societății românești, a aspectelor mai ales negative care s-au întins ca o plagă asupra oamenilor și care, din păcate, nu mai pot fi eradicate, deși, undeva, își exprimă speranța că ”ura se va termina”.  În această degringoladă în care ne afundăm pe zi ce trece în toate domeniile, de sus până jos, în această țară în care nonvalorile stau în frunte, iar ”talentele” devin ”mândrie națională”, doar glasul poetului, revoltat de toate acestea, mai poate îndrepta ceva, prin creație. Și, printre rânduri, se citește dorința de a nu mai suporta toate aceste rele, de a acționa cumva pentru îndreptarea stării actuale a lucrurilor. Este un fel de a ne îndemna la o ”redeșteptare” dintr-un alt ”somn de moarte” și poate că acest mesaj ar trebui urmat, într-un fel sau altul. Pe de altă parte, se face referire la o ”hărțuire” de diferite tipuri la care suntem supuși și pe care o resimțim și o trăim aidoma autorului,  care ne îndeamnă să ne situăm ”într-un unghi convenabil” pentru a nu lua contact cu ”mediul toxic” sufocant.  Pline de miez metaforele ce surprind plastic realități cumplit de adevărate, care ne dor din ce în ce mai mult și care sunt atât de bine exprimate!
                       Și apoi, să vorbim despre libertate! O libertate atât de greșit înțeleasă de semenii noștri, mai ales după perioada comunistă! Și ne întrebăm dacă suntem liberi cu adevărat, ori dacă nu cumva este o falsă și ireală libertate! Și, de cele mai multe ori, există niște oameni care mor pentru libertate, pentru ca apoi politicienii (și nu numai) să calce în picioare sacrificiul celor ce, cu entuziasm și patriotism, s-au jertfit! Pentru că nu am fost liberi nici în comunism și nu suntem nici acum. Suntem, de fapt, apăsați de ”confiscarea timpului și a preocupărilor”, așa cum bine punctează unele dintre poezii. Regimurile politice impun propriile reguli, partinice de cele mai multe ori, iar bietul om este mereu ”sub vremi”, amăgindu-se doar cu o pretinsă libertate, fiindcă, oricum, ”democrația e confuză”.
                        Foarte bine marcată antiteza dintre bogații zilei și săraci, la obiect și tipologia ”ticăloșilor” de care este plină țara, pentru că trăim în ”împărăția minciunii” și, oricum, egalitatea nu există, așa cum niciodată n-a existat.
                        Însă pentru oamenii corecți, care cunosc esența vieții și prețuiesc adevăratele principii și valori ale acesteia, banii nu sunt importanți, pentru că ei nu produc ”bun-simț, bun-gust și bună-cuviință”; pentru oamenii de calitate trebuie să rămână de căpătâi  ”verticalitatea” și ”noblețea” și, așa cum amintește una dintre poezii, important este să ne acordăm nouă înșine mai mult timp (”Fără televizor, calculator ori telefon”), dar și să avem o viață echilibrată, așa cum, cu umor, ne îndeamnă poetul.
                        Și, nu în ultimul rând, este prezentă  o minunată pledoarie pentru păstrarea limbii române, pentru corectitudinea exprimării din ce în ce mai viciate, mai perturbate de anumite ”maladii”, trăgând un semnal de alarmă asupra aspectelor limbii române degradate și batjocorite.
                        Așadar, prin acest volum de versuri, domnul Ștefan Epure reușește să ne ”înnobileze” și pe noi, cititorii, cu iubire: iubire de semeni, de țară și de limba română!
                    
                     
 

Monday, November 30, 2015


URME DE DRAGOSTE

Marian Malciu

 


                 Al treilea roman al scriitorului Marian Malciu, ”Urme de dragoste”, aduce în prim-plan o lume reală, dar foarte dură în același timp, lume pe care noi, cititorii, trebuie să o privim cu luciditate și pe care trebuie să o acceptăm așa cum este. Lectura acestui roman este foarte captivantă, narațiunea prinzându-te în mrejele ei, cu dorința nedisimulată de a urmări evoluția personajelor atât de bine conturate, încât parcă le urmărești ca într-un film ce se derulează aievea. Pe de altă parte, scriitorul prezintă, cu vocația narativă cunoscută și din alte scrieri, realități  mai puțin plăcute ce se petrec în societatea românească. La prima vedere, acestea ne oripilează, însă, constatându-le, din păcate,  în imediata noastră apropiere, zi de zi, nu putem decât să le acceptăm ca atare, deși cu amărăciune în suflet.
                 Lumea din jurul nostru este supusă, din punct de vedere al moralității, unor prefaceri negative generate de răsturnarea valorilor, de existența corupției despre care atât de mult se vorbește, de influențe nu tocmai ortodoxe venite din afara granițelor, pe care suntem tentați să le copiem cu voluptate, deși multe dintre ele sunt neavenite și nu se pliază deloc pe structura spirituală a neamului nostru, atât de încercat de-a lungul istoriei sale, dar, iată, și în zilele noastre...
                  Personajul principal al cărții, Violeta, de etnie rromă, urmează un destin marcat de însăși originea sa etnică. Frumoasă, dar dintr-o familie cu posibilități reduse de trai, cade victimă, încă de la o vârstă fragedă,  abuzului unui personaj de joasă speță, Mișu Diaconescu, băiat de bani gata, dar depravat până în măduva oaselor, individ fără srupule, ce profită de naivitatea și puritatea acestei fete inocente. Aceasta va suporta consecințele faptei toată viața, deoarece bărbatul cu care se va căsători mai târziu află, în împrejurări ce țin tot de destin, deloc întâmplătoare, despre situația Violetei, și divorțează, aducându-i acuze nefondate, fiindcă, nu-i așa, nici el nu este un om de calitate, care să încerce să înțeleagă ipostaza femeii și să-i acorde circumstanțe atenuante. Violeta rămâne să lupte cu destinul, cu viața, împotriva celor doi care au avut o influență nefastă asupra viitorului ei, dar are de partea sa pe avocata Ramona Vlădescu, aceasta ajutând-o dezinteresat, îndrăgind-o pe fata aspru încercată de întâmplările cumplite prin care a trecut. Avocata rămâne un exemplu pozitiv, fiindcă refuză să accepte un ”cadou” oferit de Violeta cu cele mai bune intenții, pe când avocatul soțului acesteia se lasă mituit, într-un mod ordinar, devenind exponentul funcționarilor șpăgari nu numai din această categorie socio-profesională, ci și din altele, aspect deloc plăcut, dar care trebuie recunoscut ca o tară a societății românești, credem, de neeradicat.
                    Planurile acțiunii romanului sunt foarte bine dirijate, alternându-se logic, antrenant, iar personajele sunt urmărite în evoluția lor, ori chiar în involuția lor (Mișu Diaconescu, ce ajunge avocat fără succes, cu o viață dezordonată, dezmățată chiar, urmărind-o pe Violeta după ani de la incident, tot pentru a-i provoca rău). Violeta însă, în ciuda problemei care i-a afectat întreaga viață, rămâne cu sufletul deschis, deși rănit, cu o bunătate și o predispoziție de a ierta, calități ce o caracterizează când, în finalul romanului, intervine în altercația dintre cei doi bărbați (soțul și Mișu), salvându-l de la moarte pe cel care a fost incipitul necazurilor sale. Discret, naratorul dă de înțeles o posibilă schimbare în bine a personajului negativ, dându-i o șansă de reabilitare, înțelegând gestul celei de care abuzase cu ani în urmă și care l-a salvat, deși, poate, el nu merita acest lucru. Violeta îi dă șansa de a regreta fapta făcută, de a înțelege că în viață trebuie să iertăm, pentru că iertarea este apanajul oamenilor de calitate, așa cum rămâne ea, fata pe care cititorul o compătimește, dar o și admiră pentru verticalitatea de care dă dovadă. Abia în finalul cărții, Violeta poate ridica ochii din pământ, privind spre cer, spre divinitate, așa cum ar fi trebuit s-o facă, poate, dintotdeauna.
                    La prima vedere, pentru persoanele așa-zis pudibonde, limbajul utilizat de personaje este unul aparent trivial, care ar putea ”oripila”; dar acest limbaj devine un mijloc de caracterizare a personajelor și în măsura în care, da, de ce să nu recunoaștem, este folosit și ”audiat” chiar în apropierea noastră și de care avem tentația să ne ferim ori să-l evităm. Scriitorul privește, cu realism și curaj, în față, acest limbaj pe care-l plasează personajelor sale, dând culoare și chiar o individualitate proprie acestora.
                     Romanul se încheie simetric, unitar, prin frânturi din discuțiile oamenilor obișnuiți, discuții ce apar și la început, referitoare la subiecte ce macină societatea (politică, pensii, nivel de trai), sugerându-se faptul că drame precum cea trăită de Violeta trec în plan secund, lumea neînțelegând ori nefiind capabilă să înțeleagă sau chiar să intervină în aplanarea unor asemenea conflicte. Cu alte cuvinte, lumea nu se oprește în loc dacă această ființă nevinovată, prototip al omului lovit de soartă, a avut de suferit cu urmări nefaste, care și-au pus amprenta pe sufletul ei. Chiar dacă este țigancă, ea este un om ce nu trebuie discriminat, cu atât mai mult cu cât are calități de necontestat și duce o viață cinstită, deși plină de lipsuri.
                      Așadar, domnul Marian Malciu realizează, și de această dată, o poveste de viață prin care impresionează și ne face să credem, totuși, într-un licăr de speranță: ”urmele de dragoste” nu pot fi șterse, ele trebuie să devină permanente, trebuie să influențeze în bine oamenii și, poate, cu mai multă dragoste, am putea schimba ceva în noi înșine și chiar în lumea din jurul nostru!