DRUMEȚUL ÎNZĂPEZIT
ILIE DAN
După ce a ”drumuit” prin labirintul
poeziei, pe parcursul celor douăzeci de volume de versuri scrise până acum, profesorul
ILIE DAN încheie rotund acest periplu liric de excepție, prin publicarea unei
antologii aniversare, la împlinirea a 75 de ani, ”Drumețul înzăpezit”, titlu sugestiv și
semnificativ pentru ceea ce reprezintă, la un moment dat, destinul omului.
Volumul, pregătit de autor, cuprinde
cu preponderență distihuri, dar este presărat și cu câteva catrene, toate
selectate după un criteriu valoric special, inducând cititorului încântarea
lecturii unor poezii esențializate printr-o putere de sinteză poetică și prin
utilizarea unor metafore ce se topesc într-un paradox surprinzător pentru o
poezie atât de succintă, dar care transmite nuanțe diverse și mesaje poetice
concentrate.
Poezia profesorului ILIE DAN nu este
doar o creație izvorâtă din talent, pasiune și experiență de viață, ea este
generată și de erudiția omului de cultură și de litere, de formația sa filologică.
Iubirea mistuitoare, împărtășită sau
nu, străbate cu intensitate paginile cărții, devenind remember al fericirii
trecute sau tristețe profundă, datorată pierderii acesteia. Însă, chiar dacă,
la un moment dat, iubirea lipsește, poetul cântă eternitatea acesteia, dar și
forța ei, pendulând între euforia iubirii trăite cândva și tristețea singurătății pe
care o resimte din plin și pentru care ar dori ca iubirea să devină ”leac”.
Sufletul – ”pasăre rănită, zburând spre
Dumnezeu” se zbuciumă în suferință, într-o durere lăuntrică ce provine din
disperarea singurătății și din lipsa iubirii atât de mult dorite și regretate.
Iubita (”lacrimă sfințită de Dumnezeu”,
”izvor de apă vie”, ”zâmbet din stea”, sau ”Steaua Polară”) este chemată și
așteptată în zadar, cu regretul că în ”iarna vieții” ea lipsește fizic, deși în
gând și în suflet ea există ”în fiecare zi”.
În lipsa iubitei, poetul caută un
echilibru pe care nu-l mai găsește, fiind conștient că între ieri și mâine nu există decât azi.
Singurătatea îi arată că a pierdut nu numai iubirea devenită himeră, dar poate
și pe sine însuși odață cu aceasta, regăsindu-se, în același timp, într-o
dureroasă și reală suferință. Iubita este percepută ca o depărtare, dar și ca o
apropiere, la care eul liric nu renunță, visând la o ”nuntă-miracol” în cer.
O altă coordonată a volumului o
reprezintă efemeritatea vieții, iar el, poetul-om, are conștiința că este doar
”un fir de iarbă cu rouă”, ”o palidă stea pe o ramură de brad” sau ”un ram
uscat în lumina unui copac”.
Nu lipsesc nici interogațiile retorice
existențiale, al căror răspuns nu este aflat sau este doar sesizat cu
discreție, fără a fi rostit (”De unde vin, Doamne, și unde mă duc?”).
Arzând ca o lumânare, poetul se
întreabă ”Din cel care-am fost, oare cât a rămas?”, dar sub nostalgia
sfâșietoare a întrebării se întrezărește lumina pe care a împrăștiat-o în întunericul din sufletul său – ”porumbel”.
Dar, dincolo de gândurile triste,
autorul mărturisește că salvarea omului vine, totuși, din IUBIRE, dar și din
CREDINȚA în Dumnezeu, ori din iubirea aproapelui.
Cu inima ca o ”floare lăcrimând”,
poetul rămâne ”Între păcat și iubire, un aprins curcubeu” sau ”candelă de
suflet ce arde acum și mereu”, metamorfozat
în ”stejar”, ”vulcan” sau ”stâncă”. El a ars în iubire până la mistuire,
așezându-se la picioarele vieții, repurtând o victorie asupra propriului EU.
