PLÂNSUL INIMII
CELEI CE NU MAI ESTE - MARIAN MALCIU
”Ești o floare de colț în mâna lui Dumnezeu,
Priveghind prăpastia sufletului meu!...”
Uneori, destinul (acest amalgam de
fericiri, tristeți, plecări și veniri) ne încearcă sub diverse forme, ne oferă
totul, dar ne și răpește, fără milă, pe cei dragi, trecând apoi triumfător pe
lângă noi, spulberând armonia vieții pe care deseori o credem eternă. Cel rămas
singur, lipsit de tot ce a însemnat ființa-pereche în viața lui, cu toate
adevărurile și credințele sfărâmate, constată că universul își oprește mersul
și că nimic nu va mai fi ca înainte. El rămâne să-și ducă singurătatea ca pe o
povară, își cheamă iubita din lumea de dincolo, cea fără de întoarcere, plânge
iubirea pierdută și speră să fie posibil ca ea să se mai întoarcă o dată, chiar
dacă ar trebui să plece din nou. Cu toate acestea, pe măsură ce timpul trece,
inevitabil, cel rămas singur se simte parcă tot mai legat și atras de femeia iubită, care, deși fără ființă, îi este
în preajmă, ca o apropiere, dar și ca o depărtare. Astfel, pentru că a pierdut-o și pentru că
dorește să o regăsească, pentru că iubirea persistă, nealterată de trecerea
timpului, MARIAN MALCIU, autorul volumului de față, aduce un omagiu duios și gingaș,
sensibil și delicat CELEI CE NU MAI ESTE... Poeziile
reprezintă un mesaj pios și special,
dedicat soției pentru eternitate, dovadă de netăgăduită iubire, de respect
și prețuire.
Pierderea
unicei iubiri și disperarea eternei
despărțiri generează o tristețe sfâșietoare a discursului liric, iar
”uitarea-mireasă” nu-și va face efectul, pentru că doamna inimii sale îl va
însoți mereu, cu dragoste și zâmbet protector.
Moto-ul cărții, aparținând lui Heinrich
Heine, sugerează încercarea de a îngropa iubirea, dar și de a o conserva în
neuitare, în veșnicie, lăsând-o posterității.
Figurile de stil utilizate (mai ales metaforele) sunt pline de miez
literar, transmițând profunda trăire a eului liric. Dorința (din păcate
irealizabilă) de întoarcere la iubirea de altădată, este deplină și
copleșitoare, fiind evidențiată atât ideatic, cât și morfologic (prin unele
verbe bine plasate). Intimitatea iubirii pierdute, dar dorite continuu, apare
uneori mai direct, alteori mai discret, creând o magie poetică, un tot poetic
unitar. Repetițiile completează universul liric, accentuând, dar și amplificând
dorul, punctând, în mod cu totul potrivit, mesajul poetic transmis. Chemarea și
căutarea iubitei sunt pregnante, pline de promisiuni de iubire și de afecțiune.
Cu o substanță lirică ce surprinde în mod plăcut,
printr-un aparent paradox, sentimentul
singurătății apăsătoare este prezent în toate compozițiile, sub forme diferite
(raportul realitate – himeră, perceperea iubitei cu ochii închiși / deschiși).
Dorința și setea de iubire sunt atât de mari, încât poate fi acceptată și
simpla prezență în vis a iubitei.
Cu smerenie și cu o undă de regret, este
invocată iertarea prin utilizarea imperativului repetat, ce induce sinceritatea
sentimentului, dar și părerea de rău pentru vina de a fi greșit față de iubita
care, poate, deja l-a iertat.
Singurătatea (percepută acut, în mod
direct, sau surprinsă printre rânduri) alcătuiește o simbioză cu poetul,
nepărăsindu-l, protectoare într-un fel
și devenită aproape o certitudine, o prietenă.
”Un jalnic dor” îl încearcă pe poet și
atunci când, după retrospectiva unei vieți în doi pline de fericire, iubire și
credință, constată că dorința de a-și revedea iubita în vis este zadarnică, iar
solitudinea rămâne definitivă. Dar, pe de altă parte, iubita rămâne ca un astru
veghetor din alte lumi, fiind alături de cel rămas singur ”în orice timp”,
mulțumită de calea pe care el a urcat-o în ”mersul vieții”, cu smerenie,
pioșenie și evlavie.
”Te- am iubit” este o mărturisire caldă, emoționantă a motivelor
pentru care soția a fost iubită, motive amintite delicat, dar și cu patos,
creând, parcă, un portret al iubirii, dar și
al iubitei adorate.
Ultima parte, RONDELUL, cuprinde câteva
poezii-bijuterie, șăgalnice unele (”De-ți este dor”), nostalgice altele (”Îți
amintești?”, ”Amintiri”, ”Timp”). Iubirea este prezentă și aici, presărată cu
trandafiri roșii, catifelați și cu săruturi ”spălate de lacrima iubirii”, iar
anotimpurile sau florile primesc mângâierea lirismului, cristalizate în versuri
perfecte, armonioase, ce încântă plăcut cititorul.
Unitatea volumului este asigurată și de
repartizarea riguroasă a poeziilor sub aspectul conținutului lor, culminând cu
cea din final (”Când voi veni”), ce emană resemnare, împăcare cu viața și chiar
cu destinul implacabil.
Regăsind, într-un fel, ceea ce a pierdut,
regăsindu-se, poate, pe sine însuși, MARIAN MALCIU oferă un volum de versuri
emoționante, cuceritoare, filigranate, izvorâte dintr-o mare iubire.
”Am uitat demult plânsul ochilor.
Acum știu cum se plânge cu inima.”
