ÎNNOBILARE... PRIN POEZIE

 

                     Am plăcutul prilej, în urma primirii unui volum de versuri de la domnul profesor pensionar Ștefan Epure, din Onești, să-mi exprim câteva gânduri, în câteva rânduri, despre volumul în cauză, dar și despre implicarea domnului profesor în creația literară și în ”viața cetății”!  

                     Domnul profesor a activat la Colegiul Tehnic ”Gheorghe Asachi” din Onești, dar a cochetat cu literatura nu doar în timpul vieții active, ci a continuat să scrie și după ce a ieșit la pensie, implicându-se  și în diverse activități, fiind, în același timp, și colaborator al săptămânalului ”Onești Expres”. A debutat în anul 2000, cu volumul de versuri ”Sărutul pe din două” (Editura Restitutio, Iași), acestuia urmându-i o lucrare lingvistică și istorică apărută la Editura Vasiliana 98, ”Valea Trotușului – toponimie și istorie”, în anul 2004. Continuând pasiunea pentru lingvistică, autorul publică a doua carte despre ”Valea  Trotușului”, ”Locuri, nume și legende toponimice din Valea Trotușului” (Editura PIM, Iași, 2009).  Prof. univ. dr. Ilie Dan aprecia că ”prin ansamblul ei, prin conținut și formă, cercetarea lui Ștefan Epure se impune ca o lucrare remarcabilă pentru studiul istoriei, graiului și mentalității românilor de ieri și de azi”.

                     Cu acest al patrulea volum, ”Înnobilare – Carte de învățătură (după lectură!)”, publicat la Editura Sfera, Bârlad (2015), Ștefan Epure se întoarce la vechea pasiune – poezia, ”înnobilându-ne” și ”înnobilându-se”  cu noi valențe ale creației lirice, pe multiple paliere, izvorâte din viață, din experiența acumulată și, nu în ultimul rând, din actualitatea românească imediată, aceasta devenind o inepuizabilă sursă de inspirație.

                     Am lecturat cu plăcere și cu satisfacție volumul de versuri și mărturisesc, sincer, că multe dintre creații mi-au ajuns la suflet și că m-am regăsit în unele dintre ele, punctele de vedere ale creatorului suprapunându-se cu ale mele. Și nu este, oare, acesta, scopul poeziei ori al creației? Atunci, înseamnă, cu adevărat, că ținta versurilor a fost atinsă.

                      Autorul ne introduce, mai întâi, în sala atât de ofertantă din punct de vedere cultural, a Bibliotecii ”Radu Rosetti”, realizând o veritabilă incursiune în domeniile reprezentate de aceasta (lectură, muzică, pinacotecă, numismatică, etc.). Apoi, ne duce într-o călătorie a iubirii ce va trebui să dăinuiască în Mileniul III, iubita cu ochii de smarald fiindu-i muză, ori devenind ”viață” sau ”moarte”.  Sugestivă este și perspectiva, dureros de adevărată, din care privește  dascălii, de la care odinioară învățam de toate, dar care acum se află într-un con de umbră; totuși, ”splendoarea vechimii și a înțelepciunii nu iese niciodată la pensie”, așa cum afirmă, evidențiind, de fapt, reala valoare a ”învățătorilor”.

                       Poetul realizează, în multe dintre poezii, o radiografie a societății românești, a aspectelor mai ales negative care s-au întins ca o plagă asupra oamenilor și care, din păcate, nu mai pot fi eradicate, deși, undeva, își exprimă speranța că ”ura se va termina”.  În această degringoladă în care ne afundăm pe zi ce trece în toate domeniile, de sus până jos, în această țară în care nonvalorile stau în frunte, iar ”talentele” devin ”mândrie națională”, doar glasul poetului, revoltat de toate acestea, mai poate îndrepta ceva, prin creație. Și, printre rânduri, se citește dorința de a nu mai suporta toate aceste rele, de a acționa cumva pentru îndreptarea stării actuale a lucrurilor. Este un fel de a ne îndemna la o ”redeșteptare” dintr-un alt ”somn de moarte” și poate că acest mesaj ar trebui urmat, într-un fel sau altul. Pe de altă parte, se face referire la o ”hărțuire” de diferite tipuri la care suntem supuși și pe care o resimțim și o trăim aidoma autorului,  care ne îndeamnă să ne situăm ”într-un unghi convenabil” pentru a nu lua contact cu ”mediul toxic” sufocant.  Pline de miez metaforele ce surprind plastic realități cumplit de adevărate, care ne dor din ce în ce mai mult și care sunt atât de bine exprimate!

                       Și apoi, să vorbim despre libertate! O libertate atât de greșit înțeleasă de semenii noștri, mai ales după perioada comunistă! Și ne întrebăm dacă suntem liberi cu adevărat, ori dacă nu cumva este o falsă și ireală libertate! Și, de cele mai multe ori, există niște oameni care mor pentru libertate, pentru ca apoi politicienii (și nu numai) să calce în picioare sacrificiul celor ce, cu entuziasm și patriotism, s-au jertfit! Pentru că nu am fost liberi nici în comunism și nu suntem nici acum. Suntem, de fapt, apăsați de ”confiscarea timpului și a preocupărilor”, așa cum bine punctează unele dintre poezii. Regimurile politice impun propriile reguli, partinice de cele mai multe ori, iar bietul om este mereu ”sub vremi”, amăgindu-se doar cu o pretinsă libertate, fiindcă, oricum, ”democrația e confuză”.

                        Foarte bine marcată antiteza dintre bogații zilei și săraci, la obiect și tipologia ”ticăloșilor” de care este plină țara, pentru că trăim în ”împărăția minciunii” și, oricum, egalitatea nu există, așa cum niciodată n-a existat.

                        Însă pentru oamenii corecți, care cunosc esența vieții și prețuiesc adevăratele principii și valori ale acesteia, banii nu sunt importanți, pentru că ei nu produc ”bun-simț, bun-gust și bună-cuviință”; pentru oamenii de calitate trebuie să rămână de căpătâi  ”verticalitatea” și ”noblețea” și, așa cum amintește una dintre poezii, important este să ne acordăm nouă înșine mai mult timp (”Fără televizor, calculator ori telefon”), dar și să avem o viață echilibrată, așa cum, cu umor, ne îndeamnă poetul.

                        Și, nu în ultimul rând, este prezentă  o minunată pledoarie pentru păstrarea limbii române, pentru corectitudinea exprimării din ce în ce mai viciate, mai perturbate de anumite ”maladii”, trăgând un semnal de alarmă asupra aspectelor limbii române degradate și batjocorite.

                        Așadar, prin acest volum de versuri, domnul Ștefan Epure reușește să ne ”înnobileze” și pe noi, cititorii, cu iubire: iubire de semeni, de țară și de limba română!

                    

                     

 

URME DE DRAGOSTE

Marian Malciu

 

                 Al treilea roman al scriitorului Marian Malciu, ”Urme de dragoste”, aduce în prim-plan o lume reală, dar foarte dură în același timp, lume pe care noi, cititorii, trebuie să o privim cu luciditate și pe care trebuie să o acceptăm așa cum este. Lectura acestui roman este foarte captivantă, narațiunea prinzându-te în mrejele ei, cu dorința nedisimulată de a urmări evoluția personajelor atât de bine conturate, încât parcă le urmărești ca într-un film ce se derulează aievea. Pe de altă parte, scriitorul prezintă, cu vocația narativă cunoscută și din alte scrieri, realități  mai puțin plăcute ce se petrec în societatea românească. La prima vedere, acestea ne oripilează, însă, constatându-le, din păcate,  în imediata noastră apropiere, zi de zi, nu putem decât să le acceptăm ca atare, deși cu amărăciune în suflet.

                 Lumea din jurul nostru este supusă, din punct de vedere al moralității, unor prefaceri negative generate de răsturnarea valorilor, de existența corupției despre care atât de mult se vorbește, de influențe nu tocmai ortodoxe venite din afara granițelor, pe care suntem tentați să le copiem cu voluptate, deși multe dintre ele sunt neavenite și nu se pliază deloc pe structura spirituală a neamului nostru, atât de încercat de-a lungul istoriei sale, dar, iată, și în zilele noastre...

                  Personajul principal al cărții, Violeta, de etnie rromă, urmează un destin marcat de însăși originea sa etnică. Frumoasă, dar dintr-o familie cu posibilități reduse de trai, cade victimă, încă de la o vârstă fragedă,  abuzului unui personaj de joasă speță, Mișu Diaconescu, băiat de bani gata, dar depravat până în măduva oaselor, individ fără srupule, ce profită de naivitatea și puritatea acestei fete inocente. Aceasta va suporta consecințele faptei toată viața, deoarece bărbatul cu care se va căsători mai târziu află, în împrejurări ce țin tot de destin, deloc întâmplătoare, despre situația Violetei, și divorțează, aducându-i acuze nefondate, fiindcă, nu-i așa, nici el nu este un om de calitate, care să încerce să înțeleagă ipostaza femeii și să-i acorde circumstanțe atenuante. Violeta rămâne să lupte cu destinul, cu viața, împotriva celor doi care au avut o influență nefastă asupra viitorului ei, dar are de partea sa pe avocata Ramona Vlădescu, aceasta ajutând-o dezinteresat, îndrăgind-o pe fata aspru încercată de întâmplările cumplite prin care a trecut. Avocata rămâne un exemplu pozitiv, fiindcă refuză să accepte un ”cadou” oferit de Violeta cu cele mai bune intenții, pe când avocatul soțului acesteia se lasă mituit, într-un mod ordinar, devenind exponentul funcționarilor șpăgari nu numai din această categorie socio-profesională, ci și din altele, aspect deloc plăcut, dar care trebuie recunoscut ca o tară a societății românești, credem, de neeradicat.

                    Planurile acțiunii romanului sunt foarte bine dirijate, alternându-se logic, antrenant, iar personajele sunt urmărite în evoluția lor, ori chiar în involuția lor (Mișu Diaconescu, ce ajunge avocat fără succes, cu o viață dezordonată, dezmățată chiar, urmărind-o pe Violeta după ani de la incident, tot pentru a-i provoca rău). Violeta însă, în ciuda problemei care i-a afectat întreaga viață, rămâne cu sufletul deschis, deși rănit, cu o bunătate și o predispoziție de a ierta, calități ce o caracterizează când, în finalul romanului, intervine în altercația dintre cei doi bărbați (soțul și Mișu), salvându-l de la moarte pe cel care a fost incipitul necazurilor sale. Discret, naratorul dă de înțeles o posibilă schimbare în bine a personajului negativ, dându-i o șansă de reabilitare, înțelegând gestul celei de care abuzase cu ani în urmă și care l-a salvat, deși, poate, el nu merita acest lucru. Violeta îi dă șansa de a regreta fapta făcută, de a înțelege că în viață trebuie să iertăm, pentru că iertarea este apanajul oamenilor de calitate, așa cum rămâne ea, fata pe care cititorul o compătimește, dar o și admiră pentru verticalitatea de care dă dovadă. Abia în finalul cărții, Violeta poate ridica ochii din pământ, privind spre cer, spre divinitate, așa cum ar fi trebuit s-o facă, poate, dintotdeauna.

                    La prima vedere, pentru persoanele așa-zis pudibonde, limbajul utilizat de personaje este unul aparent trivial, care ar putea ”oripila”; dar acest limbaj devine un mijloc de caracterizare a personajelor și în măsura în care, da, de ce să nu recunoaștem, este folosit și ”audiat” chiar în apropierea noastră și de care avem tentația să ne ferim ori să-l evităm. Scriitorul privește, cu realism și curaj, în față, acest limbaj pe care-l plasează personajelor sale, dând culoare și chiar o individualitate proprie acestora.

                     Romanul se încheie simetric, unitar, prin frânturi din discuțiile oamenilor obișnuiți, discuții ce apar și la început, referitoare la subiecte ce macină societatea (politică, pensii, nivel de trai), sugerându-se faptul că drame precum cea trăită de Violeta trec în plan secund, lumea neînțelegând ori nefiind capabilă să înțeleagă sau chiar să intervină în aplanarea unor asemenea conflicte. Cu alte cuvinte, lumea nu se oprește în loc dacă această ființă nevinovată, prototip al omului lovit de soartă, a avut de suferit cu urmări nefaste, care și-au pus amprenta pe sufletul ei. Chiar dacă este țigancă, ea este un om ce nu trebuie discriminat, cu atât mai mult cu cât are calități de necontestat și duce o viață cinstită, deși plină de lipsuri.

                      Așadar, domnul Marian Malciu realizează, și de această dată, o poveste de viață prin care impresionează și ne face să credem, totuși, într-un licăr de speranță: ”urmele de dragoste” nu pot fi șterse, ele trebuie să devină permanente, trebuie să influențeze în bine oamenii și, poate, cu mai multă dragoste, am putea schimba ceva în noi înșine și chiar în lumea din jurul nostru!

                  

                     

ÎMPLINIRE PRIN IUBIRE

OLGUȚA LUNCAȘU TRIFAN

 

                  Când am început lecturarea acestei cărți, cu un titlu atât de simplu, dar profund în același timp, mă stăpânea o stare de spirit generată de unele constatări ce îmi dădeau târcoale de ceva vreme: cât de puțină iubire există în lumea noastră imediată, în noi, lângă noi și cât de deteriorate devin relațiile dintre oameni, pe zi ce trece. Și mă întreb, înainte de a pătrunde în tainele cărții de față: unde suntem? ce drum vom urma? când ne-am pierdut? de ce ne scufundăm, metaforic vorbind, fără putința de a salva aproape nimic din umanitatea cu care am fost înzestrați? unde s-au pierdut valorile acelei vremi apuse de acum 25 de ani? Pentru că atunci existau reale valori și lumea din jurul nostru avea o altă dimensiune. Prietenia, iubirea, familia, chiar credința în Dumnezeu erau repere primordiale căzute acum pe un plan secund, din diverse motive ce nu pot fi invocate acum și aici. Debusolarea noilor generații din ce în ce mai agitate și mai pervertite de gusturi îndoielnice (literare, muzicale, artistice, dar și de altă natură) ar trebui să constituie un semnal de alarmă pentru noi, cei maturi, adesea neputincioși în a soluționa unele dileme provocate de așa-zisa ”modernitate” care își pune amprenta, de multe ori, la modul negativ, asupra tinerilor care vor fi familia de mâine...

                 SĂ NE ÎMPLINIM PRIN IUBIRE? Este ceea ce ne propune autoarea volumului de față, într-o carte structurată în douăsprezece capitole (cifră magică, de basm, ale cărei semnificații sunt foarte bine surprinse de prefațatorul cărții, scriitorul Marian Malciu). Originalitatea scrierii constă și în faptul că fiecare capitol are o ”prezentare-prefață”, în care aproape se suprapun cuvintele autoarei cu acelea ale prefațatorului, ori cu acelea ale unor personalități citate (Mircea Eliade, Petre Țuțea, etc.). Aceste texte recompun, unitar, titlurile poeziilor cuprinse, ca într-un mozaic perfect, în capitolul respectiv, printr-un joc de ”cuvinte potrivite”.

                 Revenind la ceea ce spuneam în preambulul poate prea întins și aparent lipsit de substanță ori de legătură naturală cu ideatica volumului, până și autoarea acestuia, doamna Olguța Luncașu Trifan, în cuvântul domniei sale, remarcă și mărturisește că se autoexilează în lumea poeziei ”atunci când cotidianul” își arată ”fața-i hidoasă”. La prima vedere, cuvântul pare dur, dar, de fapt, exprimă o realitate ce trebuie privită în față, ce trebuie acceptată ca atare, chiar dacă nu ne place. Cotidianul ”hidos” ne face, asemenea autoarei, să ne repliem spre interiorul ființei noastre, într-o izolare tacită. Dar, spre deosebire de noi, artistul se refugiază în creația pe care apoi o ”risipește” cu folos celor din jur.

                  ÎNVĂȚĂM IUBIREA din această carte.  Iubirea de Dumnezeu, întâi de toate, sub genericul ”Doar cu tine...”. Poeta caută perpetuu divinitatea, cu dorința arzătoare de a-L afla cu adevărat pe Domnul. ”Cu sufletul în mână”cere Domnului ”un strop de timp, cu împrumut”, dar, în același timp, se și resemnează în fața destinului implacabil. Învățăm să ne mulțumim cu ce ne-a hărăzit soarta, să aducem prinos de recunoștință Domnului pentru un răsărit sau pentru o floare. Învățăm să credem în forța divină, în puterea și protecția îngerului care ne poartă pe brațe în clipe grele. Versurile devin rugă pentru pace, iubire, omenie, gânduri bune, sănătate, dar mai ales pentru iertare. Iertare pentru tristețe, pentru durerea suferinței Domnului, dar și pentru ”îndrăzneala” de a-L iubi, iertare implorată cu ardoare de eul liric.

                 ÎNVĂȚĂM să iubim și să respectăm părinții sau amintirea acestora.  ”Între El... și Viață, Părinții” se intitulează sugestiv al doilea capitol, ce evocă, sensibil, ”copilul din noi”, cu o nostalgie aproape dureroasă față de copilăria ce nu mai poate reveni nicicând.  Poeta face  o incursiune în casa părintească, pe ulița satului, într-un imaginar dialog cu propria copilărie, dialog ce o transportă spre amintirea tatălui ce nu mai este, el dăinuind doar în eternitatea cimitirului, în mirosul de tămâie, vegheat veșnic de fiică. Ea pendulează între imaginea îndurerată a mamei aflate într-o nesfârșită așteptare a celui dus și dorul de tată, împărtășit, dealtfel, de amândouă ”fetele”. Este înfățișată imaginea icoanei ce mai păstrează încă ruga celor două ”fete”, cu mâinile mamei îmbrățișând mâinile fetei, aceasta din urmă neimaginându-și lumea ei fără prezența indispensabilă a mamei.

                 ÎNVĂȚĂM să prețuim viața, a cărei esență este iubirea. Într-o retrospectivă spre interiorul sufletului, ”pribegi prin pânza vieții”, devenim conștienți că, inevitabil, odată, ”ne transformăm în lut”; poate tocmai de aceea trebuie să descoperim sensul vieții, să ne oprim din goana infernală, să nu ne mai grăbim spre nicăieri, să simțim, să trăim, să iubim. Conștientă de trecerea timpului, poeta se caută ”printre ruinele de suflet”, dar constată că viața este o luptă ce nu trebuie abandonată.

                 ÎNVĂȚĂM să călătorim ”Printre cuvinte...”, la invitația discretă a autoarei, pentru care Cuvântul este primordial, fiindcă atât cât suntem pe pământ ”avem Cuvântul”, din componența căruia fac parte literele, fără de care n-am putea scrie povești și poeme. Cuvântul ne este atribuit doar cât timp ființăm, el neexistând nici înaintea nașterii omului, nici după trecerea în neființă.

                 ÎNVĂȚĂM să ascultăm basmele pietrelor, atunci ”Când pietrele vorbesc...”. Poeta, căutând tinerețea într-o piatră,  se oprește la motivul pietrei ca la un element puternic, statornic, ce dăinuiește și înmagazinează atâtea povești despre dragoste, ură, adevăr, minciună.

                 ÎNVĂȚĂM să acceptăm toamna ca pe un anotimp, dar și ca pe o vârstă a maturității. Poeta ne vorbește ”Despre frământări și șoapte ale toamnei”, despre iubita care ”s-a dus cu-o toamnă”, iar apoi este implorată ”să nu mai ia toamna”, ducând cu sine tristețile și nostalgiile ”șoaptelor de toamnă”. Specifică toamnei, dar și preferințelor poetei, este, din nou, ca și în volumul anterior, ”43”, gutuia dulce-amăruie, care, cu mirosul ei sfânt, devine martoră a iubirii, a vieții trăite cu intensitate.

                 ÎNVĂȚĂM să ne bucurăm de iarnă, chiar și de iarna vieții, o iarnă văzută într-un mod original, într-un tablou premergător în care toamna a fost ucisă, iar omul de zăpadă este trist. ”Despre iarnă și noi...” este următorul capitol în care ”într-o iarnă de altădată” ninge ”ca-ntr-o poveste”... ”de-a lui Creangă”. Mirosul iernii de altădată este readus prin imagini vizuale înduioșătoare (tatăl taie lemne, mama toarce lângă sobă), dar și prin imagini vizual-olfactive (mirosul eternelor gutui, vinul fiert cu scorțișoară, miez de nucă copt).

                 ÎNVĂȚĂM să primim în sufletele noastre prospețimea primăverii, cu pomi înfloriți, cu păsări și flori, să ne împărtășim de exuberanța anotimpului în care poeta roagă pădurea să ducă departe dorul și tristețea.

                 ÎNVĂȚĂM ... ”Și despre iubire”, pentru că iubirea stă în toate lucrurile și ea ar trebui să fie miezul trăirilor noastre pe acest pământ. Iubitul e ”lacrima din suflet”, iar în palma acestuia va fremăta inima; iubita e ”zbor de fluture”, iar el-iubitul este ”echilibru, viață, aer, lumină”. Clipa iubirii trebuie trăită, iar farmecul privirii nu trebuie distrus prin cuvinte inutile, pentru că, oricum, iubirea arde ca un ”jar de cărbuni”, dincolo de cuvinte, dincolo de priviri. Iubitul este recompus din amintiri, iubirea divină este chemată cu ”aromă dulce”, pentru a se consuma în culorile curcubeului inimii, asociate zilelor săptămânii (”Rogvaiv de iubire”), ori anotimpurilor.

                 ÎNVĂȚĂM să ne revoltăm, să ne opunem celor care ne conduc și care profită de starea latentă a societății, îmbogățindu-se și neurmărind decât propriile interese. Astfel, este conturat un portret al ”năpârcii” ”feroce și flămânde”, jefuindu-și semenii. Trăsăturile năpârcii, exponent ori simbol al conducătorilor-politicieni din ultimii ani, sunt: minciuna, lașitatea, denunțul complicilor și trădarea acestora. Printre rânduri, în capitolul ”Despre ei... și despre noi”, se citește, cu dezamăgire și profund regret, zădărnicia jertfelor curate din acel decembrie însângerat, pe care l-am crezut aducător de libertate și bunăstare. Este adusă în prim-plan și dezrădăcinarea forțată, determinată de factori social-economici sau de altă natură. Imaginea fiului plecat în străinătate pentru asigurarea unui trai mai bun este sugestivă, cu atât mai mult cu cât el își lasă mama îndurerată și îngrijorată ”sub flori de liliac”, regăsind-o, la întoarcere, în același decor, sub aceleași ”flori de liliac”, ceea ce sugerează faptul că plecarea a durat o perioadă de timp îndelungată. Apelul transmis românilor este limpede: să stea drept în fața năpârcilor, nefăcând compromisuri, să nu se lase batjocoriți sau amăgiți de himerele impuse de cei care îi subjugă în numele așa-zisei democrații, să-și apere țara bogată și să nu cerșească respectul, trăind în demnitate. O altă latură a vieții de astăzi, deloc neglijabilă și amintită de poetă ca un mesaj dureros este duplicitatea multora dintre semenii noștri, care lovesc ”aproapele, târându-l în noroi”.

                ÎNVĂȚĂM să prețuim valorile neamului românesc, trecându-le, cu pioșenie, în ”Neuitare”. Capitolul este închinat lui Eminescu, martir al neamului românesc, care a rămas ”demn în fața morții”, precum ciobănașul mioritic.

                ÎNVĂȚĂM să gustăm umorul, care, uneori, este sarea vieții, pentru că ”Puțin umor... nu strică”. În acest ultim capitol, găsim câteva ”pseudofabule”, scrise în monorime umoristice surprinzătoare ( o poezie întreagă scrisă în monorimă).

                În poezia ”Transfigurare” ce încheie și capitolul, dar și volumul, poeta mărturisește ca pe o profesiune de credință, că a rămas, pe rând, ”copac”, ”apă”, ”foc”, ”pământ”, ”aer”, deși ar fi dorit să rămână ”om”. A rămas, prin acest sensibil volum de versuri, un OM cu calitățile copacului (sădit la răscruce de drumuri), ale apei (care plânge), ale focului (arzând adânc pe dinăuntru și pe dinafară), ale pământului (ținând rădăcinile copacului), ale aerului (zburând prin pletele fecioarelor), oferind din preaplinul sufletului ”împrumutat de la pământ” celor care poposesc în paginile cărții sale, petale de poezie  care ne învață cum să trăim în această lume în care supraviețuirea devine anevoioasă și cum  SĂ NE ÎMPLINIM PRIN IUBIRE!                   

                 

 

RUGINOASA

-ISTORIE, CREDINȚĂ ȘI CULTURĂ -

MARIAN MALCIU

 

                     De multă vreme nu am primit și lecturat cu atâta mândrie, onoare și bucurie o carte și asta este explicabil prin simplul fapt că această carte este dedicată RUGINOASEI, comuna în care m-am născut și în care, de un sfert de veac profesez, viața aducându-mă ”la origini”, după o oarecare absență.

                     Ruginoasa – comuna legată de o pagină glorioasă a istoriei naționale, comuna cu realizări predecembriste care i-au sporit prestigiul, comuna care ar fi trebuit să strălucească pe firmamentul Moldovei așa cum ar fi meritat…

                      Despre Ruginoasa s-au scris până acum două cărți, una aparținând lui Theodor Râșcanu, cealaltă avându-l ca autor pe Boris Crăciun. Iată că acum, Marian Malciu, scriitor slătinean, dedică Ruginoasei, dar și prietenilor săi din această comună (familia preotului Pavel Pavel) un amplu și documentat material despre Ruginoasa de ieri și de astăzi, axându-se, așa cum ne anunță și titlul, pe istorie, credință și cultură, trei repere ce astăzi au ajuns în desuetudine și pe care autorul reușește să le reașeze la locul cuvenit.

                    Autorul ne introduce în atmosfera cărții în stilul propriu, ce amintește de o altă carte, ”Dor de Bucovina”, în care însuși promitea că va scrie despre Ruginoasa și, mai ales despre Biserica Parohiei Dumbrăvița, ”Sfinții Apostoli Petru și Pavel”, biserică ridicată cu eforturi imense (materiale, spirituale) de către Părintele Pavel Pavel.

                   Lucrarea de față este una amplă, de o certă valoare documentară, literară și istorică, ce cuprinde nu numai informații vaste, ci și opinii personale ale autorului, pertinente și argumentate. Cartea este, de fapt,  o incursiune istorico-religioasă, culturală, autorul acesteia aplecându-se cu meticulozitate asupra tuturor aspectelor avute în vedere și demonstrând o profundă documentare, rod al strădaniei multor zile de căutare și muncă. Dincolo de bogatul material informațional, utilizând și îmbinând, cu măiestria cunoscută deja din alte scrieri ale domniei sale, narațiunea, descrierea și dialogul, autorul realizează nu numai ”portretul” acestei așezări, ci și portretele unor oameni, dintre care se distinge cel al preotului Pavel Pavel, emblemă a ctitoriei Bisericii ”Sfinții Apostoli Petru și Pavel” – Dumbrăvița.

                Câteva zeci de pagini sunt alocate Bisericii Parohiei Dumbrăvița și Preotului acesteia, față de care autorul mărturisește, indirect, admirație și prețuire și pe care l-a numit ”Omul de aur”, datorită realizărilor sale, dintre care cea dintâi este construirea acestei noi biserici, o adevărată catedrală. Și ce poate fi mai frumos și mai înălțător pentru un preot, pentru destinul său, decât a lăsa în urmă generațiilor viitoare un locaș de cult impunător, care va dăinui peste vreme, realizat pe parcursul a douăzeci de ani?... Păstrând proporțiile, am putea spune că la baza acestui monumental edificiu stă așezat sacrificiul unui alt ”Meșter Manole”, sacrificiu nevăzut, neștiut, pa altarul căruia PREOTUL  a jertfit soție, copii, sănătate și poate multe altele, necunoscute.

               Portretul părintelui este conturat din date biografice, dar și din preaplinul sufletului, Marian Malciu dovedindu-se, și de această dată, un bun cunoscător al analizei psihologice, intuind laturile profunde ale omului, dar și ale preotului, cele două ipostaze în care îl surprinde pe acesta. Ne impresionează felul cum este înfățișat acest preot cu har, cu chemare către cele sfinte, cu pasiune pentru profesie, cu  credință în Dumnezeu. Ca un adevărat apostol al credinței, el are convingerea că va reuși să ducă la bun sfârșit ceea ce și-a propus, numai cu ajutorul lui Dumnezeu: ”Într-o dimineață, m-am trezit foarte odihnit și calm, cu hotărârea de a începe acțiunea. În mintea mea se profilase conturul viitoarei biserici. O vedeam aproape în amănunt și pe dinăuntru și pe dinafară… Numai lucrarea Domnului mă putea aduce în starea aceasta și-mi putea înfățișa biserica.”

              Fiind prezent în casa preotului de mai multe ori, participând chiar la evenimente din familie și din afara acesteia, și, mai cu seamă, chiar la sfințirea Bisericii, Marian Malciu are prilejul să-l cunoască pe  părinte în ipostaze diverse, care îi amplifică, de fapt, calitățile: soț, tată și, mai ales, bunic, el fiind surprins strângându-și în brațe nepoțelul proaspăt sosit pe lume, chiar la maternitate.

              Autorul aduce în fața noastră, a cititorilor, atmosfera destinsă, dar emoționantă din casa preotului, din seara dinaintea sfințirii bisericii. Cuvintele preotului sunt dăltuite în memorie, reprezintă o victorie, o biruință asupra tuturor, asupra ispitelor care nu vor fi lipsit, asupra însingurărilor ce-l vor fi încercat, asupra lui însuși, poate. Iar în ziua următoare, cu emoție, dar și cu bucuria lucrului bine făcut, el va sta în fața enoriașilor, a preoților și a diaconilor prezenți, echilibrat, sincer, modest, apreciat și prețuit deopotrivă de toți cei de față.

               Pe de altă parte, atrage atenția descrierea locurilor, a oamenilor și a ierarhilor, din ziua sfințirii. Parcă intrăm și noi, odată cu autorul, într-un basm: ”păreau ca fiind rupți dintr-o poveste”. Și pentru că autorul excelează în descriere, o face în continuare, prezentând, detaliat, veșmintele bisericești, atât cromatic, cât și religios, cu denumiri clare, unele necunoscute nouă, dar și întreg ritualul sfințirii. Emoția îl copleșește și pe narator: ”Ascultam înfiorat… Aveam senzația că nicicând nu am fost mai aproape de Dumnezeu ca în acele momente.”

               Nu putem să nu ne oprim, odată cu autorul, și la aceea care a stat lângă preot ori în umbra acestuia, tăcută, răbdătoare, sprijin în toate: Maria Pavel, prezbiteră și educatoare de vocație, prin ”mâinile” căreia au trecut generații de preșcolari ce-i păstrează respect și recunoștință. Dânsa mărturisește că abia în momentul sfințirii a înțeles, cu adevărat, sacrificiul părintelui, a putut înțelege lipsa lui din familie. A fost ”omul de lângă el” în toate împrejurările, bune sau rele, a fost stâlp al familiei, deși marcată de oboseală, suferință și, uneori, de imagini dureroase pentru sufletul ei. Ea se confesează, spunând că principala grijă a părintelui ”a fost și este Biserica”. DUMNEZEU, ÎNAINTE DE TOATE! Dealtfel, într-o mărturisire caldă, sinceră, dar răscolitoare, Părintele îi mulțumește pentru răbdare și înțelegere, recunoaște că singurătatea i-a fost deseori scut, că o prețuiește și că se va ruga necontenit pentru ea și pentru familie.

               În ultimele capitole ale cărții, Marian Malciu realizează, sub forma unor interviuri, o ”călătorie” prin locașurile de cultură ale Ruginoasei. Astfel, doamna profesor muzeograf Simona Ionescu, de la Palatul ”Al. I. Cuza” Ruginoasa trece în revistă multiplele și diversele activități la care a participat sau în care a implicat instituția pe care o conduce cu profesionalism și competență. Subsemnata, ca profesor de limba română la Școala Dumbrăvița, am făcut o prezentare a activităților extracurriculare la care am participat împreună cu elevii, activități desfășurate atât pe plan local, cât și în afara localității. Nu în ultimul rând, este amintită prodigioasa activitate culturală susținută de doamna Cristina Axinia, la Centrul Cultural Ruginoasa, care a fost inaugurat de doar câțiva ani. Și toate acestea capătă o formă și un sens sub pana scriitorului Marian Malciu, căruia îi mulțumim pentru efortul susținut, pentru munca depusă și pe care îl asigurăm de stima și de considerația noastră.

                     

                

COPILĂRIA - ÎN PALMA SUFLETULUI…

                    Primind o altă carte în dar, D’ ALE COPILĂRIEI, scrisă de o persoană specială și delicată, așa cum am perceput-o eu la prima întâlnire pe doamna Adriana Neacșu, m-am întors și am intrat, transfigurată de trecerea unui timp etern și de acumularea atâtor întâmplări, fericite ori mai puțin fericite, în acel spațiu mirific, ireversibil – copilăria. Și, cu cât viața te pune la încercări și cu cât dezamăgirile sunt mai multe pe zi ce trece, plecarea și aplecarea spre vârsta pură și fără griji te copleșesc și  dorești cu un dor și cu o durere ascuțite să te întorci, să pleci departe, acolo, în copilăria nevinovată…

                  Și așa, doamna Adriana Neacșu ne poartă pașii cu discreție și cu gingășie și cu o simplitate dezarmantă prin lumea neștiutului, prin lumea curiozității, prin lumea inocenței… Trezește în sufletele noastre acea nostalgie pentru perioada ce nu se va mai întoarce nicicând, de care cândva ne-am bucurat, iar apoi devenim conștienți că acest lucru nu mai este posibil… Și, vai, cât este de trist să constați, la maturitate, că tot ce a fost în copilărie ”a fost odată”…

                    Iar copilăria capătă, în cartea doamnei Adriana Neacșu, fațetele multiple ale unor copii puși în ipostaze inedite. Copilăria are chipul fetiței curioase ce vrea să știe de ce iarba este verde, ea are chipul fetiței care s-a împrietenit cu un greieraș și la a cărui absență suferă cumplit, simțindu-se părăsită de acesta (de câte ori nu ne-am simțit părăsiți de prieteni și de câte ori n-am plâns pierderea lor…). O altă copilărie este a fetiței care își face dreptate ”cu pumnișorii”, fiindcă un băiețel nu o lasă să treacă pe drum, pretinzând că acesta e ”drumul lui”; într-o altă secvență de copilărie, o fetiță este încântată de excursia la fabrica de sticlă și nedumerită de ce nu găsește strada ”Vârful Limbii”, unde mama îi spusese (în glumă) că locuiește bunica. Ne regăsim în fetița care vrea să învețe să coasă alături de mama și care, în atingerea catifelată a capoțelului, a închis amintirea îmbrățișării mamei – clipă dureroasă pentru adultul de mai târziu, ori pentru cel de acum… Poate chiar autoarea se regăsește în altă fațetă a copilăriei: fetița care respectă cu sfințenie tradiția legată  de sărbătoarea Ziua Crucii, când nu se consumă nuci, o regulă ce se regăsește cu predilecție în Moldova, de unde își are originile Adriana Neacșu. Într-o altă copilărie, veselă de această dată, o fetiță intră în cușca unui câine să vadă ce ”mobilă” are și nu mai poate ieși de acolo. Și copilăria capătă un alt chip: un băiețel care merge în pădure cu bunicul, să aducă iarbă pentru animale și ciuperci pentru mâncare, ocazie cu care i se servește și o lecție memorabilă de istorie despre eroii care nu trăiesc în pădure, ci în cărțile de istorie. E o altă clipă dureroasă aici: amintirea despre dispariția bunicului ”în pădurea de umbre a celor care s-au săvârșit din viață”.

                    Un aspect care aduce hazul și farmecul copilăriei este acela în care fetița – copilărie  ”o face pe gospodina”, încurcând treburile gospodăriei, cu bune intenții, dealtfel. Această poveste este completată de o alta în care copiii se bucură, alături de părinți, de datinile și obiceiurile de Anul Nou.

                    Într-un mod inspirat și fericit, prima parte a cărții este completată de o suită de patru ”povești” duioase, emoționante, dar și educative, ce surprind prin originalitate și inedit, mai ales prin dialogurile personificate (între vasele din bucătărie – ceea ce determină copilul să-și ajute mama la treburile din casă), dar și prin surprinderea lui Moș Crăciun bolnav, care se însănătoșește primind el însuși daruri de la copii.

                   Și, parafrazându-l pe  scriitorul Leonid Iacob din  Postfața cărții (”Reîntoarcerea la copilărie”), eu, cititorul, m-am alăturat lumii minunate a copilăriei și m-am întors la copilărie ”ca la un izvor dătător de viață”. Pentru că, oricât de nostalgică ar fi, copilăria există în fiecare dintre noi în stare latentă, și, atâta timp cât mai avem un suflet de copil și mai avem tendința de a ne juca în ceea ce facem, mai existăm cu adevărat pentru cei din jur, mai putem dărui din copilăria noastră, așa cum face cu un real talent doamna Adriana Neacșu!

DACĂ NE-AM IUBIT, DE CE NE-AM RĂTĂCIT?...

ELENA MÂNDRU

                     Căutarea  perpetuă a iubirii este, cred, coordonata esențială a oricărui suflet marcat sau nu de o lacrimă ce brăzdează existența omului. Suntem mereu în căutarea unei iubiri care să ne încălzească inima, de multe ori rănită, dar perfecțiunea în iubire este rareori atinsă…  Și totuși, căutarea însăși a iubirii poate fi un scop în sine chiar și pentru a ne amăgi uneori că am trăit dragostea visată. Dar căutarea iubirii este mereu o speranță, trăirea iubirii ne face să simțim viața însăși cum străbate interiorul ființei noastre…

                    Ducându-ne într-un ”timp nescris”, într-un timp care ”arde prezentul” și ”culege clipele”, doamna Elena Mândru este în căutarea unei legături cu timpul, al cărui ”NISIP DIN CLEPSIDRĂ” sparge marginile unui alt timp numai de ea știut. Ființa eului liric este marcată de o dualitate ce se simte în multe dintre poemele volumului  amintit: plânsul interior și zâmbetul ”pe-afară”.

                     Ca un laitmotiv, apare imaginea salcâmului, al cărui parfum stârnește senzații adânci, amintiri visate, dar pierdute; în ciuda faptului că iubirea mai există, sufletul plânge, iar tristețea este omniprezentă, oglinda vieții fiind zdrobită ”pe caldarâm”.

                    Poeta își pune întrebări existențiale despre o iubire pierdută, despre neputința de a ajunge dincolo de un zid ce împiedică intrarea în lumea iubirii. Dincolo de cuvinte, dincolo de metafore, ghicim lacrimile de suferință, tăcerile și temerile ce provoacă răni în sufletul deja ”în derivă”.  Cu toate acestea, iubirea și-a pus amprenta definitiv în toată ființa, numele iubitului rămânând ”uitat”, încrustat în minte, în ochi, în gură, în suflet. Dorința, devenită dor acut, de cel iubit, scoate în relief neputința împlinirii unei iubiri pierdute pentru totdeauna, singurătatea ”sufletului pustiit” ce n-are leac, dar și o ”împărtășanie” cu ”pâinea iubirii”, în ale căror mreje poeta se simte captivă.

                    Dorul amarnic  - prezent în multe dintre poezii – este un dor ce nu are capăt și nici finalitate, cei doi iubiți fiind, dureros, ”atât de goi”. Deși iubitul este în gândul ei, ea se simte singură cu sine însăși, cu sufletul pierdut, ars, ”pribeag”. Fericirea este de neatins, este netrăită, nu are capăt, nici dimensiuni. Durerea unui dor – visul de a fi în brațele iubitului în ”nopțile senine” – devine un sentiment pe care numai divinitatea îl poate tămădui. Atingerea mâinii iubitului este așteptată ca pe o renaștere, ca pe o regăsire a unui ”zâmbet pierdut”. Regăsim și un prezent al unei iubiri sperate și dorite, un prezent pe care poeta îl dorește etern: ”Spune-mi în fiece zi, azi te voi iubi!”. Iubirea nestăvilită mocnește în ”tăciunii sufletului”, dar capitularea în fața destinului este inevitabilă, fiindcă acesta nu știe că timpul e pe sfârșite. Poate chiar de aceea, poeta se dorește ”căutată” ”în nopțile cu lună plină”, ” în îndepărtata zare”, ”lângă izvor” sau pe ”poteca din pădure”, dar sfârșește ofilindu-se, ”osândită”, în zorii unei zile nesigure.

                  Însă iubirea este așezată ca un corolar, ca o sinteză a nisipului scurs din clepsidră, pentru că fără iubire nu suntem și nu putem fi nimic, ne risipim în zadar asemenea nisipului din clepsidră… este mesajul pe care îl transmite doamna Elena Mândru cu sensibilitate, sinceritate, dăruire și pasiune pentru cuvântul dăltuit în vers!

Prof. Petronela Angheluță

         

           

Dacă nu ai amintiri, nu ai dreptate!

Constantin Chirilă

        

            La numeroase evenimente ale Asociației ”Universul Prieteniei” Iași, l-am întâlnit pe domnul Constantin Chirilă, despre care nu știam mai nimic, dar care, cu minuțiozitate și cu pasiune, realiza filmări sau fotografii ale manifestărilor, ajungând să posede o adevărată arhivă, chiar istorică, prin surprinderea nu numai a activităților în sine, dar și a unor personalități de seamă ale istoriei și culturii române, de la noi sau din Republica Moldova.

            Împreună cu doamna profesor Diana Vrabie, de la Universitatea din Bălți, a lansat, la Muzeul  Unirii Iași, cartea ”Declinul istoric al Basarabiei și Bucovinei”, la care am participat, iar cu această ocazie, am intrat în posesia altei cărți scrise de domnul Constantin Chirilă, ”Dacă nu ai amintiri, nu ai dreptate!”, ajunsă la ediția a II-a.

            Este imposibil ca lectura acestei cărți să nu te atingă, să nu te emoționeze, să nu te cutremure. Am descoperit o altă față a autorului (numit de către Nicolae Dabija în Cuvântul înainte al lucrării ”un alt Badea Cârțan”) care a bătut cu piciorul drumul dintre Iași și Chișinău, la propriu și la figurat.

            Titlul cărții reprezintă una dintre zicerile memorabile presărate pe parcursul cărții, rostite de ”măicuța Natalia Ilașcu”, mama eroului-martir Ilie Ilașcu, prigonit, timp de nouă ani, în închisorile de la Hlinaia și Tiraspol. Constantin Chirilă a devenit, din anul 1998, îngerul păzitor al familiei Ilașcu și mai ales al mamei Natalia, rămasă într-un alt martiriu, în singurătate și sărăcie, după moartea soțului ei și după încarcerarea ”băietului mamei, Ilie”. Este prezentată, cu documente și fotografii, o dramă (atât a mamei, cât și a fiului) asumată cu patriotism, dar și cu durere. Prin tot ce a întreprins pentru măicuța Natalia, domnul Constantin Chirilă parcurge și el, într-un fel, drumul cauzei pentru care Ilie Ilașcu s-a sacrificat, cauză ce poate fi cuantificată într-o singură propoziție exclamativă: ”Vă iubesc, popor român!”, rostită din temnița de la Tiraspol  de către Ilie Ilașcu. Comparat cu eroi ai istoriei trecute, Ilie Ilașcu nu seamănă, poate, cu niciunul dintre aceștia, prin dimensiunea jertfei pe care, în contextul actual, nimeni nu ar mai putea s-o accepte, cu atât mai mult cu cât ipocrizia și slugărnicia unor conducători ai vremurilor noastre nu cunosc limite în calea lor spre putere și spre realizarea unor interese partinice ori chiar individuale.

             Constantin Chirilă devine un alt fiu al măicuței Natalia, prin devotamentul, dăruirea și chiar sacrificiul făcut pentru a întinde o mână de ajutor sau pentru a-i alina sufletul îndurerat de mamă. Datorită intervențiilor lui, mama lui Ilie Ilașcu a putut să vină în România, într-un pelerinaj la mănăstiri sau chiar a putut fi internată în ultima lună de viață la un spital din Iași.

            Pentru Constantin Chirilă, tot ce ține de Basarabia și Bucovina înseamnă împlinire supremă, mulțumire sufletească de a fi fost - chiar și o picătură într-un ocean - sprijinitorul și apărătorul celor cu care s-a identificat, prin trăirile profunde ce l-au marcat, poate chiar din copilărie, când ”primeam adevărate lecții de istorie, simțeam iubirea pământului sfânt românesc,… iubirea de neam și de Țară și toate acestea mi-au rămas întipărite în minte pentru totdeauna”, când copiii generației lui ”au trăit cu respirația războiului în spate” (”Declinul istoric al Basarabiei și Bucovinei”).

            Cu emoție este redată euforia primei întâlniri a românilor de pe cele două maluri ale Prutului, la Podul de Flori, după 1989, dar autorul mărturisește că a fost și martor ocular al evenimentelor din anul 1991, când s-a aflat în mijlocul luptelor ce se dădeau în acea vreme în Moldova. A participat la mitinguri și la greva foamei inițiată de soțiile bărbaților din grupul ”Ilașcu”. De asemenea, la 22 octombrie 1993, a fost inițiatorul  parcurgerii drumului de la Iași la Chișinău, pe jos, pentru a depune la mormintele lui Ion și Doina Aldea Teodorovici o mână de pământ românesc de la Teiul lui Eminescu, drum ce s-a încheiat la 29 octombrie 1993. Acest drum simbolic (dar nu lipsit de pericole) impresionează și se poate constitui într-o adevărată lecție de patriotism pentru generațiile de azi.

              Constantin Chirilă a fost martor al zguduitoarelor vorbe ale Nataliei Ilașcu, înregistrate pe un reportofon: ”Puiul mamei, chinuitul mamei, osânditul mamei”; ”floarea mamei”; ”tinerelul mamei”; ”Pentru ce? Pentru ce? Pentru Prutul ista și granița asta?”. Dar, dincolo de acestea, în ciuda suferinței și a bocetelor de jale, mama Natalia Ilașcu preferă dreptatea, și nu umilința în genunchi, așa cum o face și fiul: ”Așa murim, cum a murit Hristos pe cruce, așa murim și eu și el, nu îngenunchem la păgâni!”.

              Primul român din țară care s-a întâlnit cu patriotul Ilie Ilașcu în prima sa zi de libertate a fost Constantin Chirilă, care se afla la Chișinău în ziua eliberării acestuia. L-a însoțit, împreună cu mai multe persoane, la mormintele părinților, la înmormântarea cărora nu a fost lăsat să participe, fiind întemnițat și care n-au apucat să-l mai vadă înainte de moarte. Cumplit de dureros destin al unui OM care, sacrificându-se pentru țară și neam, a îndurat martiriul detenției și s-a întors la casa părintească rămasă goală, dar cu atâtea amintiri ale greu încercatei mame. O mamă fericită că a dat naștere unui OM ales pentru jertfă (precum un alt Meșter Manole), dar nefericită prin chinurile și prin nesfârșita așteptare a copilului pe care cu greu l-a crescut (”cu mămăligă și cu cir”). O mamă care își dorea să aibă în casă harta României Mari, ”chiar de m-or ucide”, o mamă-exponent al femeilor din Basarabia, o mamă chinuită de dorul pruncului supus la atrocități, torturat fizic și psihic, o mamă într-o continuă căutare a fiului pierdut pentru totdeauna.

            Datorită lui Constantin Chirilă am putut să ne umplem sufletele de un cald patriotism, dar, în același timp, să resimțim amărăciunea unor destine frânte și crunte, subjugate de o istorie nedreaptă.  Cartea de față generează o temă de meditație profundă:  libertatea nu este tot o închisoare, un alt fel de închisoare, nu numai pentru Ilie Ilașcu, dar și pentru mulți dintre cei care s-au sacrificat sau nu?... 

ZIUA CULTURII NAȚIONALE – 15 IANUARIE 2015

LANSAREA PROIECTULUI EDUCAȚIONAL ”UNIVERSUL CUVINTELOR”

                  Constituindu-se drept o continuare a proiectului ”Reflexii de lumină, inocență și magie”, derulat la Ruginoasa pe parcursul câtorva luni și finalizat cu lansarea cărții cu același titlu la 1 Iunie 2014, Proiectul educațional ”Universul cuvintelor” are, anul acesta, privilegiul de a fi fost aprobat de Inspectoratul Școlar Județean Iași și inclus în Calendarul Activităților Educative Județene. 

                 Echipa de implementare are următoarea componență: prof. Simona Fuiorea-Novac (director al Școlii Rediu-Dumbrăvița), prof. Petronela Angheluță (profesor de limba română- Școala Dumbrăvița), prof. Georgiana Vasile (profesor limba română - Școala Rediu) și doamna Rodica Rodean (președinte Asociația ”Universul Prieteniei” Iași. Obiectivele pe care sperăm să le atingem la finalul proiectului sunt:

dezvoltarea creativităţii elevilor,dezvoltarea dorinţei de a cunoaşte valorile culturii ieşene şi naţionale,

formarea personalităţii elevilor prin puterea exemplului; exprimarea creativităţii elevilor prin participarea la activităţi cu caracter interdisciplinar (muzică, poezie, teatru, artă decorativă), descoperirea de noi talente literare şi stimularea spiritului competiţional, realizarea unui schimb valoros de experienţă între copiii de aceeaşi vârstă, dar cu experienţe de viaţă diferite.

                 Alături de  Inspectoratul Școlar Județean Iași, avem ca parteneri școli, instituții și parohii din județul Iași:  Colegiul Național ,,Octav Băncilă” Iași, Liceul Tehnologic Valea –Seacă, Şcolile Gimnaziale ,,I. Cantacuzino’’ Paşcani, ,”I. Creangă”  Iaşi, Ruginoasa,  Gâşteşti,  Lunca, Heleşteni, Asociaţia „Universul Prieteniei” Iaşi, Asociaţia Literară ”Păstorel” Iaşi, Centrul Cultural Ruginoasa, Primăria Ruginoasa,            Parohia ”Sfinţii Împărați Constantin şi Elena” – Rediu, Parohia ”Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” – Dumbrăviţa.

                    Grupul-țintă se constituie din elevi de la școlile implicate în proiect, dar și din elevii participanți la concursul de creație literară, care vor fi și beneficiari ai proiectului.

                Integrându-se în domeniul artistic (cu subdomeniile teatru, literatură, muzică), proiectul se va desfășura în perioada ianuarie – iunie 2015, iar modalitățile de lucru vor fi diverse: activităţi sub formă de prelegere, cenaclu literar, workshop, concurs de creaţie literară, realizarea unor piese de teatru,
vizionări de filme ecranizate după opere literare, participări la evenimentele culturale organizate de Asociaţia Literară ”Păstorel” Iaşi şi Asociaţia “Universul Prieteniei” Iaşi, editarea  şi lansarea volumului de creații literare și a revistei școlare bianuale.

                   Activitatea – cheie a proiectului o constituie concursul de creaţie literară la nivel judeţean, care se va concretiza cu editarea şi lansarea unui volum de creaţii ale elevilor, realizat în colaborare cu Editura PIM Iaşi, volum ce se va intitula “Universul cuvintelor” și care va avea ca temă NATURA.

                  Creaţiile elevilor vor fi evaluate de un juriu de specialitate format din poeţi consacraţi și cadre didactice şi premiate din fondurile asigurate de sponsori, iar cele mai reuşite lucrări vor fi publicate în volumul „Universul cuvintelor”. Jurizarea va fi efectuată de către următorii: Emilian Marcu (scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor din România, membru în Consiliul Director al Asociaţiei ”Universul Prieteniei” Iaşi) – preşedinte juriu, Mihai Batog Bujeniţă (scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor din România, preşedinte al Asociaţiei Literare ”Păstorel”) – membru, Mioara Bahna (profesor de Limba şi literatura română la Colegiul Naţional ”Alexandru Vlahuţă” Rîmnicu Sărat, critic literar) – membru, Simona Fuiorea – Novac (director la Şcoala Gimnazială Rediu – Dumbrăviţa) – membru, Petronela Angheluţă (profesor de Limba şi literatura română la Şcoala Gimnazială Dumbrăviţa)- membru, Georgiana – Alexandra Vasile (profesor de Limba şi literatura română la Şcoala Gimnazială Rediu) -  secretar.

                Va fi editată și o revistă școlară bianuală, iar activitățile incluse în proiect vor fi evaluate prin informări periodice trimise la Inspectoratul Școlar Județean Iași.

                  Vizăm și un plan de continuitate prin formarea unei echipe de sprijin (alcătuită din cadre didactice, parteneri  şi elevi participanţi la proiect pentru popularizarea rezultatelor Proiectului, atât în Şcoala Gimnazială Rediu – Dumbrăviţa, cât şi în alte şcoli din ţară) și prin implementarea rezultatelor și a experienței acumulate în primul an în cadrul proiectului.

               Reperele esențiale ale proiectului au fost prezentate  de către doamnele Rodica Rodean (președinte Asociația ”Universul prieteniei” Iași) și Petronela Angheluță,  în cadrul ședinței lunare de cenaclu a Asociaței Literare ”Păstorel” (ședință condusă de președintele acesteia, domnul Mihai Batog Bujeniță), ce a avut loc la Iași, în data de 11 ianuarie 2015.

                    Conform Programului de activități aferent, ne-am propus lansarea oficială a proiectului, în incinta Centrului Cultural Ruginoasa, eveniment care a beneficiat de prezența unor personalități literare ieșene: scriitorii Horia Zilieru, Emilian Marcu și Mihai Batog Bujeniță (președinte al Asociației Libere ”Păstorel”), membri ai Uniunii Scriitorilor din România.  Sub genericul ”Sub flamură eminesciană”, a fost susținut colocviul cu tema ”Eminescu – emblemă a identității naționale”. Prin intervențiile lor, invitații, alături de talentatul actor ieșean Emil Gnatenco (ce a recitat din creația eminesciană poemele: ”Scrisoarea I”, ”Glossă”, ”La steaua”, ”Venere și Madonă”), au făcut posibil ”basmul eminescian” în care ne-am aflat cu toții timp de două ore, oglindindu-ne în lacrima eminesciană evocată sublim și inedit de către domnii Horia Zilieru și Emilian Marcu.

                     Moderatorii acțiunii au fost doamna Rodica Rodean (președinte al Asociației ”Universul Prieteniei” Iași)  și doamna Cristina-Ioana Axinia (director al Centrului cultural Ruginoasa), iar doamna profesoară Georgiana-Alexandra Vasile a realizat prezentarea principalelor puncte ale proiectului.

                      Au existat numeroase alocuțiuni ale celor prezenți (Nina Gonța Coleaghin, Mihai Lupu, Magdalena Ungureanu, Preot Pavel Pavel), iar momentul poetic al programului a fost coordonat de doamna profesoară Petronela Angheluță. Elevi ai claselor a VI-a, a VII-a și a VIII-a au  recitat poezii închinate ”omului frumos” al neamului românesc de către poetul Emilian Marcu (”Dor de Eminescu”, ”Vorbind de Eminescu”), dar și  un poem tulburător dedicat poetului basarabean Grigore Vieru, care, legat de poetul nepereche, printr-o premoniție literară ce avea să se împlinească, după 45 de ani,  și-a început zborul  spre Luceafărul pe care l-a adorat în noaptea de 15 spre 16 ianuarie. La 18 ianuarie, ”lacrima lui Mihai Eminescu” a părăsit lumea aceasta pentru a trăi, etern, simplu ca iarba, în stele.

                      Așadar, prin această amplă și de suflet manifestare, am demarat activitățile propuse în Proiectul județean ”Universul cuvintelor”, pe care îl dorim continuat și finalizat cu succes, cu sprijinul tuturor celor implicați, cărora le aducem mulțumiri, cu toată considerația.

                  

                  

           

FAȚĂ ÎN FAȚĂ – ANGELA RIBINCIUC

                    Înainte de noaptea dintre ani, așteptând petrecerea de Revelion, am lecturat o carte apărută la Editura PIM, sub egida Asociației Universul Prieteniei Iași (președinte Rodica Rodean), ”Antologie literară de la Dunărea de Jos”, ce cuprinde creații literare (versuri și proză) ale unor cunoscuți scriitori gălățeni, dintre care mi-a reținut atenția, în mod special și plăcut, poeta Angela Ribinciuc.

                    Autoarea ne pune FAȚĂ ÎN FAȚĂ cu realități sensibile ale vieții, în care m-am regăsit și care mi-au mers în sufletul ale cărui legi ne rămân mereu necunoscute, așa cum ea însăși susține, prin versuri sincere care  fac facilă intrarea în chiar sufletul eului liric. Învățăm, din versurile transparente și luminoase, că sufletul are propriile legi și că nu putem lupta cu sufletul atunci când acesta este împovărat. Sufletele sunt diferite, așa cum ființele sunt diverse, iar remediile pentru suferință ori tristețe doar el, sufletul, le poate găsi, independent de voința noastră.

                    Doamna Angela Ribinciuc transmite mesaje pozitive, îndemnându-ne să revenim la viață, atunci când suntem încercați de soartă, să nu ne lăsăm învinși și să nu abandonăm lupta cu viața, ori chiar să ne confesăm copacilor de la care putem învăța să rămânem în picioare, oricât de grele ar fi eventualele obstacole.

                      Motivațiile întoarcerii la viață sunt multiple și convingătoare: speranța de a fi la unison  cu sufletul-pereche, cu partenerul care te așteaptă la capăt de drum și care îți dă puterea de a trece peste orice este greu, fie și numai prin faptul că există acolo, undeva, fiindu-ți alături, afecțiunea adevărată și sinceră a prietenilor tăcuți ce așteaptă cu răbdare, în umbra vieții, să fie chemați la nevoie. Este clamată importanța prieteniei în singurătatea vieții, care, oricum, este populată de oameni pasageri (care pleacă și vin), iar uneori, noi înșine devenim ”cel care pleacă” sau ”cel care vine”. Destinul implacabil revine ca motiv liric, având o forță, dar și o importanță covârșitoare, ducându-i pe oameni ”pe drumuri diferite”, ca apoi să-i pună ”față în față”, pentru o eventuală evaluare a schimbării, pentru ca ”sufletul” compatibil să se reflecte ca într-o oglindă în propriul eu, în propria ființă. Conform destinului, ”despărțirea vine înainte să reușim să punem totul în ordine”, fiindcă suntem puși în fața faptului împlinit, în fața unei crude realități, plecarea definitivă. De aceea, clipa prezentă trebuie prețuită, cu atât mai mult cu cât durerea despărțirilor devine mai acută odată cu trecerea timpului. Și oamenii trebuie să-și găsească locul meritat în inima semenilor în sufletul cărora vor lăsa, inevitabil, ”un gol” ce nu mai poate fi umplut.

                       De asemenea, ceea ce impresionează și impulsionează, în același timp, este ideea îndrăznelii de a visa și de a pune în practică visul: victoria omului asupra vieții poate fi generată de ”un mugur de vis” ce poate deveni real, dacă îi dăm curs.

                               Aflăm, din confesiunile lirice ale autoarei, ceea ce contează cu adevărat de ziua ”noastră”, dar nu numai, poate chiar în toată existența noastră efemeră: ”poți fi singur” și totuși ”să nu te simți părăsit”, poți avea prieteni lângă tine și totuși să fii singur, poți să nu ai nimic și ”să simți că ai totul” ori ”să ai oricât de mult și să nu fii mulțumit”. Ceea ce primează, însă, în această zi ”a noastră”, este, dincolo de toate, bucuria citită în ochii celor dragi.

                      Aceste câteva poezii ale doamnei Angela Ribinciuc însumează o filozofie de viață, transpusă în judecăți de valoare ce ating inimile sensibile, făcându-le să vibreze și concluzionează un concept cu care nu putem decât să fim de acord, ”la unison” cu autoarea: viața este ”ceea ce noi o facem să fie”!