DACĂ NE-AM IUBIT, DE
CE NE-AM RĂTĂCIT?...
ELENA MÂNDRU
Căutarea
perpetuă a iubirii este, cred, coordonata esențială a oricărui suflet
marcat sau nu de o lacrimă ce brăzdează existența omului. Suntem mereu în
căutarea unei iubiri care să ne încălzească inima, de multe ori rănită, dar
perfecțiunea în iubire este rareori atinsă…
Și totuși, căutarea însăși a iubirii poate fi un scop în sine chiar și
pentru a ne amăgi uneori că am trăit dragostea visată. Dar căutarea iubirii
este mereu o speranță, trăirea iubirii ne face să simțim viața însăși cum
străbate interiorul ființei noastre…
Ducându-ne într-un ”timp nescris”,
într-un timp care ”arde prezentul” și ”culege clipele”, doamna Elena Mândru
este în căutarea unei legături cu timpul, al cărui ”NISIP DIN CLEPSIDRĂ” sparge
marginile unui alt timp numai de ea știut. Ființa eului liric este marcată de o
dualitate ce se simte în multe dintre poemele volumului amintit: plânsul interior și zâmbetul
”pe-afară”.
Ca un laitmotiv, apare imaginea salcâmului, al
cărui parfum stârnește senzații adânci, amintiri visate, dar pierdute; în ciuda
faptului că iubirea mai există, sufletul plânge, iar tristețea este
omniprezentă, oglinda vieții fiind zdrobită ”pe caldarâm”.
Poeta își pune întrebări existențiale
despre o iubire pierdută, despre neputința de a ajunge dincolo de un zid ce
împiedică intrarea în lumea iubirii. Dincolo de cuvinte, dincolo de metafore,
ghicim lacrimile de suferință, tăcerile și temerile ce provoacă răni în
sufletul deja ”în derivă”. Cu toate
acestea, iubirea și-a pus amprenta definitiv în toată ființa, numele iubitului
rămânând ”uitat”, încrustat în minte, în ochi, în gură, în suflet. Dorința,
devenită dor acut, de cel iubit, scoate în relief neputința împlinirii unei
iubiri pierdute pentru totdeauna, singurătatea ”sufletului pustiit” ce n-are
leac, dar și o ”împărtășanie” cu ”pâinea iubirii”, în ale căror mreje poeta se
simte captivă.
Dorul amarnic - prezent în multe dintre poezii – este un dor
ce nu are capăt și nici finalitate, cei doi iubiți fiind, dureros, ”atât de
goi”. Deși iubitul este în gândul ei, ea se simte singură cu sine însăși, cu
sufletul pierdut, ars, ”pribeag”. Fericirea este de neatins, este netrăită, nu
are capăt, nici dimensiuni. Durerea unui dor – visul de a fi în brațele
iubitului în ”nopțile senine” – devine un sentiment pe care numai divinitatea
îl poate tămădui. Atingerea mâinii iubitului este așteptată ca pe o renaștere,
ca pe o regăsire a unui ”zâmbet pierdut”. Regăsim și un prezent al unei iubiri
sperate și dorite, un prezent pe care poeta îl dorește etern: ”Spune-mi în
fiece zi, azi te voi iubi!”. Iubirea nestăvilită mocnește în ”tăciunii
sufletului”, dar capitularea în fața destinului este inevitabilă, fiindcă
acesta nu știe că timpul e pe sfârșite. Poate chiar de aceea, poeta se dorește
”căutată” ”în nopțile cu lună plină”, ” în îndepărtata zare”, ”lângă izvor” sau
pe ”poteca din pădure”, dar sfârșește ofilindu-se, ”osândită”, în zorii unei
zile nesigure.
Însă iubirea este așezată ca
un corolar, ca o sinteză a nisipului scurs din clepsidră, pentru că fără iubire
nu suntem și nu putem fi nimic, ne risipim în zadar asemenea nisipului din
clepsidră… este mesajul pe care îl transmite doamna Elena Mândru cu
sensibilitate, sinceritate, dăruire și pasiune pentru cuvântul dăltuit în vers!
Prof. Petronela Angheluță
