CĂLĂTORIE PRIN DORURI, DURERI ȘI ...VIAȚĂ

Greu e, Doamne, să fii om

Dacă nu ştii să fii pom!

                 În volumul de față, ”Călător prin anotimpuri”, autorul Titi Nechita ne face părtași ai unei călătorii pe care, aparent, o cunoaștem, dar pe care o aflăm cu totul inedită și captivantă, sub aspectul  mesajului transmis, cu delicatețe, sinceritate și trăire intensă.

                 Unele poezii sunt dominate de nostalgii mai direct ori mai discret exprimate, de amprenta trecerii ireversibile a timpului, fiindcă, de la o vârstă, cu toții suntem obsedați, într-un fel,  de efemeritatea vieții  noastre pe pământ. Resemnat și convins de imuabilul adevăr că totul are, odată, un sfârșit, autorul nu ezită, totuși,  să   reflecteze liric la acesta, ori chiar să se revolte, metaforic, împotriva implacabilului destin. ”Suflet hoinar”, cu ”ploaia în suflet”, el transpune în vers ”amarul durerilor mute”, vrând cu ardoare să caute calea spre regăsirea sinelui, chiar cu prețul unei clipe eterne. Conștient că, într-o vreme, omul se îndreaptă spre ”amurgul vieții”, poetul resimte ”hainele grele” ale timpului apăsător, de aceea, poate, dorește să-și schimbe soarta cu a codrului, ”veșnic tânăr”, asigurându-și astfel eternitatea.

                  Alte poezii se constituie în aparente dialoguri, jucăușe uneori, alteori ironice ori dureroase, cu ... inima (păstrătoare de dureri fizice, dar și de doruri greu de vindecat), cu frunzele, cu vântul, cu norii (cu intenția de a alunga ”amarul” și gândurile), sau chiar cu ... iarna ”despletită” (pe care ar ține-o ”sub vatră”, dar, recunoscându-i rostul, o trimite să ”împodobească” satul, ori o roagă ”să-l ningă” sau ”să-l colinde”).

                 Natura este prezentă, oarecum, sub zodia unei tristeți (”plânsul cerului”), mai ales în anotimpul de toamnă, care are ”miros de măr”, dar, aproape de fiecare dată, tabloul este completat, imediat, de sentimentele eului liric. Însă tristețea nu este predominantă, fiindcă în multe dintre poezii natura este contemplată cu bucurie, aducând în sufletul cititorului pace și liniște.

                 Melancolia autorului și regretul pentru trecerea inexorabilă a timpului se întrezăresc în poeziile impregnate de amintirile de altădată, readuse în memorie de parfumul florilor de tei, imagine contrapusă prezentului. Florile de tei sunt mărturia permanentă a vremurilor trecute, lipsite de griji, dar și a vremurilor prezente, în care apăsarea sufletească se accentuează. Cu o durere abia simțită, poetul exclamă: ”Cuprind în brațe teiul să-mi ostoiască dorul!”.

                 Versurile dedicate părinților sunt înduioșătoare și emoționante, prin invocarea directă a acestora și prin nuanțarea sentimentelor de dragoste, de nostalgie, dar și de sfâșiere sufletească față de ființele iubite. Mama, rămasă singură, cu dorul de copii, este rugată, duios, ”să nu se supere” și să-l aștepte, răbdătoare, ”în stele”, ”la fel de iubitoare”. Sunt  evocate atmosfera  de ”acasă” și farmecul poveștilor la gura sobei, în familie. Tatălui îi vorbește despre lucruri pământești, normale, despre cei rămași în urmă, iar printre rânduri putem citi regretul, dar și resemnarea dată de succesiunea, firească, a altor generații.

               Dincolo de dorința imperativă de fericire, de iubire, autorul adresează interogații retorice divinității, întrebări induse de neputința omului de a se răzvrăti împotriva sensului de nepătruns al vieții. Imensitatea suferințelor omenești ar însemna, parcă, tributul lui Dumnezeu cerut oamenilor în schimbul pătimirilor sale.

               Locul natal al poetului are și el un loc aparte, fiind, întâi de toate, locul unde și-a purtat pașii copilăriei, aceasta legată de părinți și de bunici.  Surprins la modul general, fără detalii particularizante, satul este descris ca într-o feerie, cu ”acorduri de baladă”, ori prin ”imagini de legendă”, ca apoi să fie oferită, cu un fel de realism dureros, viziunea unui sat ”pustiit”, cu ”drumuri uitate”, cu ”case bătrâne” ori mai noi, dar în care pustietatea este prezentă.

              ”Cântând” durerile proprii sau ale lumii (tristețea, răutatea oamenilor), autorul lasă posterității o moștenire de necontestat, ”zborul spre culmi”, ”zborul peste moarte”, în versuri asemenea unei ”doiniri” expresive și melodioase specifice literaturii populare. 

TRĂIRI – FLĂCĂRI ÎN INIMĂ

NINA GONȚA

              Sufletul unei femei este, mai totdeauna , marcat de sentimente profunde, de suferințe pe care le ascunde și rareori le scoate la suprafață, suferințe ce există, latente, undeva în străfundurile ființei. ”Trăirile”, cum atât de sugestiv le numește doamna Nina Gonța în acest nou volum, sunt înflăcărate, intense și exprimate în așa fel încât noi, femeile care lecturăm poeziile, ne regăsim și trăim la unison cu autoarea ”experiențe” care și pe noi ne-au rănit, ne-au făcut fericite ori ne-au stârnit nostalgii sfâșietoare.

            Cartea este dedicată fiicei domniei sale și debutează cu un poem în care autoarea confesează trăirea intensă a minunii și a devenirii materne.

             Iubirea, rememorată la vârsta maturității, este privită cu un anume ”realism”, uneori cu gingășie, alteori cu duritate, ori cu nesfârșite regrete. Ura se poate transforma în iubire, într-o ”poveste” de dragoste în care EA este înșelată în așteptările ei de cel pe care, totuși, îl iubește, iar neaflarea iubirii la vremea potrivită aduce dezamăgire, chiar dacă ea, ”rebelă”, ghicește gândurile bărbaților și îi pune pe aceștia, cu îndrăzneală, față în față cu propria ipocrizie.

           Uneori, a readuce o iubire pierdută devine obositor, iar atunci când nu mai este posibil acest lucru, femeia trebuie să învețe să trăiască fără iubit, într-o cumplită solitudine, de multe ori, nedorită. Alteori, bucuria regăsirii iubirii pare să fie ”trăită” fără prea multe procese de conștiință: ”de ce să ne complicăm inutil mințile/cu analize, întrebări și regrete?”. O iubire pierdută generează întrebări retorice dureroase: dacă el este fericit cu alta sau ea cu altul?

            Dorința femeii nu este înțeleasă întotdeauna de partener, indiferența acestuia ducând la saturația de a cerși iubire (cuvintele nespuse omoară dragostea!),  în timp ce EA dorește să fie în tot și în toate, dorește ca mintea iubitului să fie plină de EA și să existe o contopire totală a celor doi iubiți. Și, totuși, este nevoie de iubire, poeta inducând în unele poezii sentimentul siguranței și al binelui găsit lângă ființa ocrotitoare, protectoare – bărbatul, bucuria unui zâmbet primit de la cel de alături. Dorul de cel care va pleca devine o ”trăire” acută, el fiind rugat să nu uite clipele fericite, să nu uite iubirea, să nu o uite pe EA, dar, pe de altă parte, din prea multă iubire, EL trebuie lăsat să plece. Și, chiar dacă atunci când suntem singuri, ne prefacem că ne este bine, în ciuda suferințelor, a plecărilor, a întoarcerilor, nu trebuie să uităm că putem găsi iubire, că există cineva care ne poate iubi: copilul, sora, mama, Dumnezeu!

           Poeta privește cu luciditate, într-un mod original, statutul amantei, cea, de obicei, atât de blamate: ea este cea care așteaptă mereu, care trăiește în singurătate, tristă, cu sufletul strâns, cea care nu are niciun drept asupra iubitului – soț al altei femei. Amanta cerșește iubire, culege firimiturile unei iubiri, fiind mereu neînțeleasă de cei din jur, judecată, uneori, dincolo de aparențe, fără cunoașterea adevărului ori a circumstanțelor.

          Chiar dacă se bucură de natură, chiar dacă tânjește după o dragoste visată, autoarea meditează la începutul și la inevitabilul sfârșit al existenței omenești, contemplând locul de veci din balconul în care savurează nu doar ”ciocolata”, ci și ”viața de pe pământ” (”nu de sub pământ”!) și chiar constatând că ”durerea sufletului e mai grea decât a trupului”. Miopia – amintește poeta – este uneori necesară pentru a nu ne vedea ridurile ce aduc bătrânețea.  Conștientă fiind de efemeritatea vieții umane, pe care, totuși, a trăit-o cu intensitate, dar, mai ales, cu iubire, doamna Nina Gonța oferă, odată cu această carte de versuri, ”trăiri” tumultuoase, dantelate cu nostalgii, așezându-și sufletul, ca ofrandă, în palma cititorului.

ÎNTOARCEREA LA OBÂRȘIE, LA IZVOR

MONOGRAFIA COMUNEI CRISTEȘTI, JUDEȚUL IAȘI

SIMONA CHIHAIA – STANCIU

               A scrie monografia unei localități, cu tot ceea ce presupune acest demers, este o întreprindere laborioasă, ce însumează nu doar eforturi de toate felurile, ci și implicare emoțională, așa cum am constatat lecturând o vastă și exhaustivă monografie realizată de doamna  Simona Chihaia – Stanciu, profesor de istorie la Școala Gimnazială Cristești, județul Iași.

                       Lucrarea, de aproximativ 260 de pagini, este foarte bine structurată și documentată, iar bogata bibliografie avută în vedere demonstrează munca asiduă, dar și pasiunea cu care autoarea s-a aplecat asupra acestei cercetări științifice, care aduce în fața cititorului informații clare și precise, însă îmbrăcate, parcă, într-o aură de poveste, ”o poveste fără sfârșit”, așa cum afirmă prof. univ. dr. Cristian Bocancea, fiu al satului, în prefața cărții.

                       Având ca motto poezia atât de sugestivă a lui Lucian Blaga, ”Cântecul obârșiei”, cartea ne introduce în ”poveste” prin intermediul mai multor citate ale unor scriitori români, citate –emblemă, care subliniază esența ideatică a fiecărui capitol (Gala Galaction, Octavian Goga, Mihail  Sadoveanu). Coperta IV întregește afectiv cartea cu versurile unui cântec popular (”Satul meu frumos din vale”) interpretat de cântăreții de muzică populară ce-și au obârșia tot în Cristești, Ștefan Pintilie și Ștefan Deaconița, versuri proiectate pe o panoramă  a satului ce are în centru biserica.

                    Lucrarea se constituie într-un tot unitar, iar imaginile (fotografii, grafice, hărți, facsimile) completează, cu succes, ”povestea”.

                     Dintr-o asemenea lucrare de anvergură te poți informa, prin intermediul ei poți călători în trecut, poți rememora locuri, persoane, obiceiuri, însă aici se impune stilul original, limpede și cald al autoarei, stil care generează o lectură agreabilă, captivantă.

                  Aspectele sunt prezentate cu grijă pentru detaliu, dar și cu dragoste discretă pentru locurile și pentru oamenii despre care vorbește, simțindu-se, printre rânduri, atașamentul față  de lumea satului care a primit-o cu brațele deschise pentru a profesa și pentru a-și împlini menirea de dascăl. Iar dacă ne gândim la dascălii înaintași din această localitate, atât de frumos evocați, ca niște simboluri, învățători ori profesori dedicați școlii, elevilor, învățământului, putem spune că doamna profesor Simona Chihaia – Stanciu este un continuator demn al acestora, lăsând generațiilor viitoare mărturia incontestabilă a devotamentului specific profesorului care, iată, scrie istorie. Este istoria eroilor-martiri care s-au jertfit în războaiele mondiale și pentru care edilii au ridicat șapte monumente. Este istoria ”orizontului onomastic”, din care autoarea prezintă, cu profesionalism, o paletă largă de nume/prenume explicate din punct de vedere etimologic sau gramatical, aducând argumente pertinente pentru orice afirmație. Este istoria  arhitecturii caselor, cu specificul lor. Este istoria ritualurilor: botez, nuntă,  înmormântare, horă, obiceiuri de Crăciun și de Anul Nou, sărbători pascale și alte sărbători populare. Este de remarcat abilitatea doamnei profesor de a prezenta unele aspecte ale vieții oamenilor, alternativ, punând în antiteză trecutul cu pezentul.

                   De asemenea, sunt trecute în revistă activitățile culturale desfășurate de-a lungul timpului, dar sunt rememorați și oamenii devotați care s-au implicat cu tot sufletul în derularea acestora, indiferent de regimul politic care le-a patronat. Au avut loc activități sportive de performanță și de răsunet național, care nu sunt uitate, mai ales că ele au generat, în vreme, talente și valori amintite, de asemenea, cu respect și mândrie, personalități care s-au format datorită spiritului sportiv insuflat de dascălii din Cristești.

                   Edilii de astăzi, urmași ai celor de altădată, și ei amintiți cu minuțiozitate, sunt preocupați de oferirea unui trai decent pentru consătenii lor, de atragerea investițiilor în zonă, de crearea de locuri de muncă, prin accesarea unor proiecte locale de anvergură. Primarul de azi al localității, economist Constantin Bolohan (și el fiu al satului),  este un susținător al tuturor activităților și proiectelor, dar mai ales al acestui ”demers istoric și cultural”, ce face cinste localității.

                    Un capitol special este dedicat fiilor comunei, deveniți publiciști, profesori universitari, ingineri, profesori-antrenori, colonei, avocați, aviatori. Și astăzi, există tineri merituoși care urmează cursuri ale unor facultăți, și care vor ajunge mândria comunei Cristești, de unde și-au luat zborul spre viață.

                   Cu o putere de sinteză specifică unei lucrări de o asemenea factură, doamna profesor ne oferă o monografie – ”poveste”, implicându-se afectiv  în cele scrise, aparținând deja locurilor prezentate, simțind ea însăși ospitalitatea, bunătatea și căldura oamenilor. Conturează imaginea unei comunități unite, a cărei efigie au consituit-o, de-a lungul vremurilor, oameni cu suflet, pasionați și iubitori de frumos, care au construit o așezare înfloritoare, bogată, cu obiceiuri, tradiții și rituri ce străbat veacurile. Cartea de față este aportul doamnei profesor, prinosul de recunoștință față de oamenii din localitate și față de ”frumoasa așezare Cristești”, este încununarea unor ani de muncă, este pasiunea și dăruirea profesională a unui dascăl ce dorește să lase în urma sa ”istorie”, o istorie pe care n-a putut-o scrie pentru localitatea natală, Ruginoasa!