FEȚELE  INSOMNIEI – EMILIAN MARCU

             Patriotismul mult exagerat  în perioada comunistă a căzut în desuetudine după Revoluția din 1989, ascunzându-se într-un con de umbră. Cu toate acestea, patriotismul ar trebui să fie o stare permanentă  a unui popor. A-ți iubi țara, neamul din care faci parte integrantă, a cinsti și a respecta eroii și martirii care s-au jertfit așa cum poate nimeni n-ar mai face-o astăzi, toate acestea devin un deziderat tot mai greu de atins.

            Manifestările patriotismului românesc nu se mai regăsesc decât sporadic în anumite segmente ale societății din ce în ce mai divizate. Conducătorii României de după Revoluție nu au fost patrioți și nici credincioși, ori au fost, cu ipocrizie, pseudo-patrioți și pseudo-credincioși. Această concluzie poate fi extrasă din tot ceea ce s-a realizat și s-a construit în această perioadă. Fără credință și fără iubire de patrie nu se poate realiza nimic durabil, totul este superficial, totul este făurit pentru sine și pentru grupul de interese căruia se subordonează, deseori, guvernanții. Falsitatea și demagogia, minciuna și dezmățul politic au ajuns la rangul cel mai înalt, valorile sunt îndepărtate ori se retrag singure, dreptatea nu mai este dreptate, legile nu mai sunt legi, iar poporul este doar o masă de oameni manipulată în direcția dorită, nicidecum niște oameni stăpâni pe propriul destin, cu identitate și cu idealuri.

             Este nevoie acum de o redeșteptare a românilor, de o ”trezvie” din ”somnul cel de moarte”, este vremea să ne reîntoarcem spre înaintașii eroi și martiri, cu pioșenie, respect, admirație și recunoștință. Este ceea ce realizează poetul Emilian Marcu prin volumul de poezii ”Fețele insomniei”, carte-bijuterie a liricii patriotice contemporane, în care sunt evocate figurile istorice legendare ale neamului românesc. Poetul descoperă, în acest periplu, fețele nesomnului, vrând parcă să provoace o insomnie a întregului neam românesc, întru redeșteptare națională. Fețele insomniei sunt multiple, ele capătă chipurile figurilor emblematice ale românilor, figuri dăltuite în istorie și în memorie. Autorul ne invită și ne incită la redescoperirea valorilor reale ale poporului român, se întoarce însuși spre eroi și martiri, demonstrând o nedisimulată dragoste de țară și un real patriotism.

              Figurile simbolice ale neamului românesc au devenit ”EFIGII SUB LANURI DE ROUĂ”: ”Duce Ștefan țara-n palmele lui mari”, ”Doja este visul de-a fi țării fiu”, capul domnului Mihai ”vrând să-și cate trupul se îmbracă-n grai”, ”Brâncoveanu-și cată fiii prin baladă”, Cantemir îmbracă țara cu cărți, ”Tudor își tot duce somnul prin fântâni”, ”Conștiință clară e Bălcescu-n zale”, iar ”Cuza tot mai poartă patria pe brață”.

            Atașamentul față de patrie și sentimentul că aparține acesteia cu toată ființa pot fi deduse din poeme-perle ale cărții: patria este ”CLIPA DE NEMURIRE” a poetului, țara trebuie să fie ”-n hatul ei cel sfânt”. Neamul, graiul, românii uniți, Dacia întreagă sunt repere sacre pentru împlinirea cărora este invocată divinitatea, cu înflăcărare, cu speranță, dar și cu o durere abia citită printre rânduri (Fă, Doamne, pentru noi dreptate).

            Continuitatea poporului român pe aceste meleaguri este surprinsă în poezia ”Aici suntem cu țara”: urmașii lui Decebal formează o țară ce nu ne-a fost dată ”cu-mprumut”, o țară vegheată de Carpați și de Dunăre, o țară făurită între HATURILE-SCUT. Dealtfel, HATUL devine metafora-simbol a multora dintre poeziile volumului, așa cum apare și în sfâșietorul poem ”Cu pământ în raniță”. Strigătul poetului este aici, la propriu și la figurat, un strigăt de neputință față de soarta românilor de dincolo de Prut, supuși blestemului de a fi despărțiți de țara-mamă. Hatul devine laimotivul poeziei ce se constituie într-un bocet sfâșietor, într-un plânset nesfârșit (”Haturile ni-s mai scunde”, ”Hatul luat fără de rost”, ”Ne-am făcut din haturi piept”). ”Hatul care nu mai e”  trebuie plâns de fiul uituc, trebuie luat înapoi, fiindcă el plânge în noi și ne caută. Hatul este și granița care desparte ”țările române”, pentru care soldatul se jertfește. Hatul trebuie să fie ”lumină”, ”brâu” pentru soldatul în trupul căruia ”hatul se zbate”.

                 Un alt poem cutremurător și extrem de sensibil (atât ca formă, cât și ca fond) este cel intitulat ”Doina”, dedicat poetului basarabean Grigore Vieru, frate întru veșnicie și nemurire cu al nostru Eminescu. Chemarea directă a ”fratelui” este tulburătoare, cu atât mai mult cu cât o ”apă” îi desparte și ”un hat” i l-a răpit.  Poetul trebuie să găsească o ”limbă” potrivită în care să i se adreseze, o limbă despre care știm cu siguranță că nu poate fi decât dulcea și încercata limbă română, în ciuda vitregiilor cu care aceasta s-a confruntat de-a lungul vremurilor. Limba nu este aici numai o modalitate de comunicare, ea devine atitudine față de cei care nu înțeleg limba dreptății, limba păcii, a înfrățirii ori a dezrobirii. Limba este ”cuțit aprins în coastă”, ea simbolizând durerile generațiilor întregi, geamătul înăbușit al fraților despărțiți de frații de același sânge. Acest ”cuțit” se va fi trezit, cândva, din latență și va fi făcut, poate, dreptate, înfigându-și vârful în chiar istoria nedreaptă ce a traversat aceste locuri, separate de un veșnic ”hat” și de un veșnic ”râu”.

                 Ca un corolar al acestor minunate poeme patriotice, ca o pecete sau o completare a acestora, se așează, poate nu întâmplător, la final, pe soclul cuvenit, martirul, eroul neamului românesc, poetul (dar nu numai poet, poate, mai ales, jurnalist de excepție, cu o clarviziune și cu un patriotism ce depășesc limitele) Mihai Eminescu, sacrificat de contemporani, așa cum și astăzi sunt sacrificate adevăratele valori ale neamului românesc. Devenit incomod pentru politicienii vremii și pentru interesele partinice ale acestora, Eminescu a fost ”nebunul” care gândea prea profund, care nu făcea niciun compromis, care avea planuri istorice magnifice pentru acest popor, planuri ce încurcau pe ”mai marii” politicieni români din acea vreme. Opera lui Eminescu (poetică, dar mai ales, jurnalistică) rămâne și astăzi, la 125 de ani de la trecerea lui în nemurire, actuală, atât de acut actuală, de parcă el însuși s-ar plimba pe străzi alături de noi, plângându-ne soarta.

            Eminescu a lăsat un ”testament” inestimabil, nu doar prin operă, ci prin ceea ce a reprezentat pentru neamul românesc, prin linia dreaptă pe care urmat-o fără frică de consecințele pe care și le-a asumat. De la el învățăm ”că viața nu-i o tăvălire prin noroi”, că martiriul este cel care ne poate ține mereu vii. Prin ”tomurile-testamente” ne arată cum poate strivi pe cei care se zbat zadarnic; Eminescu este ”limba-n care scrii”, el este ”Biblie limbii române”. Singurătatea poetului care nu poate respira în rafturi  în care ”n-a-ncăput”, neputința acestuia de a vorbi liber, sunt repere care generează ”dorul de Eminescu”:  ”domnul”, ”prinț… îmbrăcat în veșnicie”, ”românescul nostru mit”. Lui trebuie să-i redăm demnitatea, așa cum și el a dăruit demnitatea limbii române, pe el trebuie să-l așezăm acolo unde îi este locul, deasupra tuturor, pavăză țării pe care a iubit-o, zeu tutelar al limbii române pe care a îmbrăcat-o ”în ținuta ei de gală”.

           Așadar, poetul Emilian Marcu aduce, prin aceste poeme, un sincer și cald  elogiu patrioților români (domnitori, eroi, martiri), într-o curată și elaborată ”limbă română”, dovedind propria iubire de țară, de neam, integrându-se ca un tot unitar în sufletul istoriei rememorate și în însăși ființa acestui popor!

TOBELE MUTE – EMILIAN MARCU

                     Oameni și destine… Oameni și istorie… Oameni și conducători… Oameni… uneori jucării ale sorții propice ori potrivnice, pioni pe o tablă invizibilă de șah, mutați de o mână nevăzută, după reguli neștiute și nebănuite… Oameni-victime ale vicisitudinilor istoriei ori ale unor lideri care au vrut să conducă lumea, jucându-se cu viețile a mii de oameni…  Vieți care au luat o turnură dramatică, fiind forțați să suporte chinuri și suferințe inimaginabile… Ce vină au avut acești oameni? Doar faptul că s-au născut într-un timp  nepotrivit, că s-au aflat sub acele ”vremi” în care au fost forțați să-și părăsească locuințele,  să plece într-o pribegie fără de sfârșit, din care mulți nu s-au mai putut întoarce…

                    Sunt gândurile care mi-au venit în minte după lectura romanului ”Tobele mute”, scris  de Emilian Marcu, un roman-fluviu (aproape 400 de pagini), un roman-metaforă a libertății ca ”figură de stil”, un roman-simbol al ideii de libertate, ce pendulează între ”închisoare” (sat-lagăr) și ”eliberare”(plecarea din satul-lagăr).

                   Scriitorul aduce în prim-plan o lume care avut neșansa unei istorii zbuciumate, o comunitate a unui sat-lagăr din mijlocul Siberiei, din perioada anilor 44 (o istorie pe care generațiile actuale nu o cunosc și pe care, poate, ar trebui să și-o însușească, asemenea unui remember, spre neuitare). Oamenii trăiesc aici după legi aspre, determinate de împrejurările istorice ale timpului, însă, forțați de împrejurări, posedă deja o mare capacitate de adaptare la condițiile locului și devin, în timp, o ”familie” (paznici și prizonieri, copiii acestora ce își schimbă, în joacă, rolurile: copiii paznicilor devin prizonieri, iar ai prizonierilor devin paznici).

                  Se detașează, dintre toate personajele romanului, Ioan Alnimănui, care se născuse în taiga și care rămăsese fără părinții ce muriseră în condiții tragice, sfâșiați de lupi. Numele este sugestiv, pentru că el este doar al satului în care s-a născut, ori doar al femeilor care îl preferau ca partener. El devine al Aliei doar la finalul cărții, când, căsătorindu-se cu aceasta, capătă o identitate pecetluită de nașterea copilului său (tot în lagăr).

                  Satul-lagăr era singura ”casă” pe care o cunoștea Ioan Alnimănui, ”lumea adevărată, cea reală”, iar oamenii care populau satul erau ”un fel de lemne”, ”lemne fără identitate, fără prezent și, mai ales, fără viitor”. Identitatea celor din sat era ”o formă aproape abstractă”, ei erau doar ”o turmă de animale vorbitoare”. Copiii nu aveau  ”niciun fel de trecut, ci numai prezent, iar la viitor nu știau să gândească”. Femeile purtau ”istoria în spate”, ele fiind victime colaterale ale istoriei, fie și prin aceea că au rămas singure, după ce bărbații plecați nu s-au mai întors, devenind eroi în numele ”măreței Rusii” și al ”tătucului”.

                  Realismul unor scene este surprins cu un dramatism sfâșietor (tăierea cailor sau întâmplările crunte prin care trece învățătoarea Tasia).

                  Un element  ce atrage atenția este și limba smulsă a unui clopot, ce pare a scoate în relief, simbolic,  ”limba smulsă” a oamenilor care îndurau viața grea și fără speranță de libertate sau neputința  împotrivirii față de soarta aprigă.

                  Însă cheia cărții o constituie ”tobele”, laitmotiv ce revine sub diverse forme pe parcursul narațiunii. ”Sunetul tobelor”, prezent ca un semnal, se constituie ca un contrapunct, venind, într-un fel, în contradicție cu titlul. După douăzeci de ani, cei din satul-lagăr primesc ordin să părăsească locul și să plece de unde au venit. Desființarea lagărului și eliberarea deținuților ar însemna destrămarea unei familii, a comunității formate în această perioadă. Acum, oamenii sunt dezorientați, nu știu ce este adevărata libertate, ei aparțineau acestor locuri, aparțineau Siberiei, ”deveniseră un tot cu pădurile și cu zăpezile fără sfârșit”. Întrebarea este retorică și apare ca un ecou al întâmplărilor trăite de oamenii nedumeriți, uluiți la aflarea acestei vești: ”Cum adică să fie eliberați?”. Tobele ”tăcuseră deodată”, ”amuțiseră demult”, ca mai apoi ”să sune cu o putere aproape de nebunie”; toboșarii anunță eliberarea printr-un sunet ”sec” al tobelor, iar în ultima parte bătaia tobelor  se intensifică. Spre final, tobele mari și mici se odihneau în brațele toboșarilor.

                 Alia și Ioan al Nimănui, căsătoriți în satul Ivanovca, din apropierea lagărului, parcurg drumul spre acesta, neștiind că deținuții au fost eliberați. Ei aud din depărtare sunetul tobelor, apoi ajung în satul părăsit și pustiu. Ioan Alnimănui ”simți că întregul lui univers s-a răsturnat ca un bolovan de zăpadă peste el. Lumea părea cu fundul în sus.” El realizează că este chiar ”al nimănui” și că nu are unde să plece. Simbolic, Ioan rămâne ”stăpânul mormintelor, al mormintelor părinților lui, stăpânul tinereții lor și al copilăriei sale”, iar tobele zăceau, mute, în magazie.

                  Ioan Alnimănui își face casă nouă în lagărul părăsit, creând o lume liberă, fiindcă acum lagărul nu mai era o închisoare: ”Pentru el libertatea aceasta era: să poată ieși și veni fără să se teamă că tobele vor suna.” Copilul lui Ioan și al Aliei devine simbolul libertății, simbolul lumii celei noi, identitatea regăsită a propriului tată.

                  Nastasia Vavilov, unul dintre personajele memorabile ale cărții constată: ”O fărâmitură în lumea lui Dumnezeu, o fărâmitură, și noi niște firișoare de nisip în lumea aceasta.”

                  Da, toți suntem ”firișoare de nisip”, toți ducem o luptă cu viața, cu ceea ce ne este destinat să trăim, suntem ființe efemere și depindem de acel CINEVA care ne dirijează, chiar cu meticulozitate, uneori, parcursul vieții și chiar al morții.

                 Nu ne rămâne decât să ne întrebăm, împreună cu vocea naratorului și cu vocea personajului episodic Kutâsaev:  ”Cine mai știe dacă eliberarea este plecarea spre o altă lume, ori moartea însăși?”

                Poate că acesta este și mesajul autorului și, poate, nu ne rămâne decât să acceptăm faptul că adevărata eliberare a omului este moartea însăși, deși romanul se încheie cu o speranță: viitorul copilului liber al lui Ioan Alnimănui.

              

      

PRINȚESA FLORILOR – VERA CRĂCIUN

           După emoționanta povestire ”Mura”, doamna Vera Crăciun ne ”surprinde” din nou, dăruindu-ne  o nouă carte, dedicată, de fapt, nepoatei domniei-sale, așa cum ne arată, încă de la început catrenul personalizat, prin care sensibila poetă își manifestă dragostea nețărmurită față de ființa care a devenit ”farmecul” vieții dânsei.

           De această dată, autoarea ne face părtașii unui basm ”frumos”, un basm al ”prințesei florilor”, care trăia în deșert, în singurătate, într-un castel inexistent. Printr-o retrospectivă bine plasată, aflăm cum a ajuns prințesa florilor să trăiască în deșert, aducând acestuia puțină frumusețe, o frumusețe atât de bine surprinsă prin descriere și figuri de stil.

           Și, așa cum aproape în orice basm, la începutul lui se manifestă o lipsă, întâlnim și aici, sub o altă formă, lipsa pe care prințesa o lasă în urma ei, după ce a fost răpită de Împăratul Văzduhului, lipsă care determină tristețea întregului ținut, tristețea celor care încep deja să o caute. Farmecul deosebit al basmului, dar și originalitatea lui sunt  conferite de îmbinarea armonioasă și naturală a versurilor – rondel cu proza.

           Sunt de remarcat și anumite nuanțe de legendă (parfumul florilor vine de la răspândirea miresmei acestora, în timp ce strigau după ajutor), iar căutarea prințesei devine un laitmotiv, ea fiind căutată nostalgic de vântul care repetă o eternă întrebare versificată: ”O, tu, cer… și o, tu, soare/ N-ați văzut Prințesa Floare?”. Frunzele și florile resimt tristețea supărării, fiind și ele într-o permanentă căutare; ghioceii iau forma unor clopoței care o cheamă cu disperare pe Prințesa Florilor. Și căutarea continuă cu asiduitate: copacii, florile toate, an de an, primăveri la rând, nu fac decât să caute fără încetare. Însă prințesa este ținută prizonieră ”din iubire” de către Împăratul Văzduhului și Craiul Singurătății, așteptând trecerea timpului. Dar, cu toate că se bucura de o dragoste neasemuită, prințesa trăiește cu intensitate dorul de părinții de care fusese despărțită. Ca un fel de punct culminant, apare Floarea Deșertului, care o descoperă pe prințesă și care dorește să o ajute să plece acasă. Acum, sentimentele fetei sunt contradictorii: bucurie, tristețea așteptării, dar și regretul de a părăsi nisipul sclipitor al deșertului.

             Ca în orice basm, fantasticul este prezent și se accentuează în continuare: cu ajutorul unei petale fermecate a Florii Deșertului, prințesa va fi dusă acasă, ”plutind” pe această petală. Zborul, atât de prezent în numeroase povești, este perceput de autoare ca o ”plutire” lină, diafană pe deasupra lumii, iar timpul se comprimă, ”ca într-un vis frumos”. Toți se bucură de revederea fetei: Regele Paradisului și Regina Florilor (părinții), întreaga natură, dar și vântul, care îngână ”cântul florilor parfumate”, creat chiar de el. Craiul Florilor, Trandafirul, o cere în căsătorie, iar acceptarea cererii este concepută sub forma unui superb rondel, formă versificată folosită și la completarea tabloului feeric al basmului, când toată lumea florilor este în sărbătoare. Deznodământul poveștii ni-l prezintă pe Împăratul Văzduhului, retras pentru totdeauna în ținutul deșertului, pe care nu l-a mai părăsit, ca un fel de penitență a unui personaj așa-zis negativ.

                Putem spune că doamna Vera Crăciun ne transpune într-o lume cu adevărat minunată a basmului, care nu este populat de personaje negative obișnuite ale acestei specii literare (zmei, balauri, vrăjitoare), ci este, mai degrabă, o lume idilică, fermecătoare, cu personaje preponderent pozitive, ca și cum sufletul pur și inocent al autoarei nu ar putea accepta existența unor ființe care să înspăimânte  copiii. Ea manifestă parcă o anumită grijă de a arăta o lume frumoasă, plină de dragoste, invitându-ne să descoperim ținuturi minunate, pline de flori mirositoare, care au menirea de a îmbogăți mintea și sufletul prin modalitatea ingenuă, delicată, dar și profesionistă a autoarei de a ni le înfățișa.

              Sensibilitatea autoarei, ea însăși o ”prințesă”, poate nu a florilor, dar, cu siguranță, a cuvântului scris, transpare din această poveste, îmbogățindu-ne și nouă sufletele însetate de a cunoaște o lume a inocenței, a frumuseții nealterate.

              Doamna Vera Crăciun ne încântă prin stilul ”copilăresc” de ”a se juca”, practic, cu figurile de stil, cu proza și poezia, rezultatul fiind un mesaj sincer, adresat nu numai celor mici. Nu în ultimul rând, este de amintit și contribuția graficii adecvate, care completează în mod fericit această a doua carte din seria ”Povești și poezii fără sfârșit”.

MURA – amintire vie a mamei

Vera Crăciun

                    Am descoperit conținutul acestei minunate și originale cărți, scrise de Vera Crăciun, odată cu elevii clasei a V-a, cărora le-am propus un ”moment de lectură”, pe parcursul mai multor ore de limba română. Am descoperit frumusețea și delicatețea mesajului cărții odată cu  privirile senine și curioase ale copiilor, care așteptau ora următoare sau chiar mă provocau la continuarea lecturii, pentru a afla ce se întâmplă mai departe cu eroina acestei ”povești adevărate”, putând astfel să constat impactul pozitiv avut asupra publicului cititor (sau ”ascultător”, în acest caz)  – copiii de clasa a V-a. În timpul lecturii, în clasă era o liniște adâncă, elevii fiind foarte atenți, receptivi, pentru ca, după un anumit fragment, să extragă esența, ideea acestuia. Povestirea, pe lângă aspectul preponderent educativ, ne introduce într-o lume necunoscută copiilor de astăzi, o lume care li se dezvăluie sub forma unui ”basm”, pe care ei nu l-au trăit și care îi impresionează la modul cel mai sincer.

                    Așadar, autoarea aduce în prim-plan acest ”început de poveste”, de ”poveste adevărată”, cu o sensibilitate ce înduioșează și pătrunde în cele mai adânci colțuri ale sufletului. Evocarea este presărată cu descrieri emoționante, care își pun amprenta iremediabil pe memoria cititorului. Imaginea simplă, dar complex realizată de autoare, a fetiței Mura, se detașează din întreaga ”poveste”, dedicată, în fond, mamei, ființă rămasă veșnic în sufletele celor care au iubit-o și alături de care amintirea ei va trăi veșnic.

                   Copiii au remarcat faptul că Mura trebuia să înfrunte viața grea de copil din acele vremuri, muncind cu propriile brațe pentru a căpăta ceva în schimb, cu o trudă infinit de grea. Uneori, efortul nu era răsplătit decât cu ”umilință”, așa cum se întâmplă în episodul de la câmp, atunci când, după o zi de muncă istovitoare, copiii nu reușesc să ajungă la brânza atât de mult râvnită, mâncând doar mămăligă. ”Umilința” la care sunt supuși copiii este resimțită profund, înfigându-se, parcă, precum o săgeată, în inimă, dar și în minte. Compasiunea față de Mura este accentuată și de răutatea femeii, percepută ca o trăsătură negativă de caracter a acesteia.

                  Se distinge cu claritate imaginea caldă și ocrotitoare a bunicii Murei, conturată cu delicatețe de către autoare, care scoate în evidență durerea și îngrijorarea bunicii pentru viitorul copiilor, mai ales al Murei, surprinzându-i acesteia frământările interioare, neînțelese de fetiță.

                 Despărțirea fraților de Mura, care va pleca, pentru scurt timp, în casa unor oameni care au intenția de a o înfia, este de-a dreptul cutremurătoare, însă ea rămâne cu sufletul curat, știind să se bucure, pe parcursul drumului spre ”noua casă”, de micile minuni ale vieții (mirosul crud al unui fir de iarbă, alergarea după un puf de păpădie). Am putea spune că ”drumul” devine unul inițiatic, ca în unele basme în care apare ca ”motiv”, fetița descoperind o lume nouă, însă aceasta nefiind pe placul ei, acum ”drumul” este refăcut în sens invers, spre casa bunicii, în fugă, cu teamă în suflet. Eroina aleargă spre casa în care putea plânge de dorul mamei, în care o aștepta îmbrățișarea bunicii, la sânul căreia putea găsi alinarea  și siguranța de care avea atât de multă nevoie. Deși acest copil are un  destin amar și chinuitor, aflându-se într-o continuă suferință, cu mâinile și cu inima sfâșiate, toate aceste neajunsuri se topeau în iubirea, admirația și prețuirea oferite de bunică.

                Un alt motiv preferat de prozatoare este și acela al ”somnului”, care, sub privirea ocrotitoare a bunicii, este unul liniștitor, purificator, iar alteori, el spală și curăță ochii și face ca ”zorii dimineții” să fie ”atât de curați”.

                Casa în care fetița ajunge și în care stă doar o noapte, deși incomparabilă cu modesta căsuță a bunicii, nu-i oferă căldura unui cămin fericit și liniștit, ci tristețe și singurătate. Am concluzionat, împreună cu elevii mei, că adevăratele bogății ale vieții sunt iubirea, siguranța simțită alături de cei dragi, protecția, chiar dacă acestea sunt copleșite de sărăcie materială.

                Dar, după estomparea vremurilor de restriște, împlinirea destinului a venit atunci când Mura și-a găsit perechea, ”cel mai chipeș fecior din sat” (precum un Făt – Frumos din basme), alături de care a  înălțat ”cea mai frumoasă casă din sat”.

               Cu o originală ”oralitate” a stilului, doamna Vera Crăciun ne spune un basm, alcătuit dintr-un amalgam de realitate și ficțiune, utilizând mai ales metafore dantelate, catifelate și transmițând sentimente  de tristețe, nostalgie și dragoste, izvorâte din însăși ființa autoarei, al cărei suflet cald, plin de emoții, iubește, din preaplinul inimii, viața, oamenii și, mai ales, literatura, din care face o profesie de credință!

CLEPSIDRA VIEȚII – NISIP STRECURAT ÎN SUFLETE…

”43” – OLGUȚA LUNCAȘU TRIFAN

                Cu un titlu inedit și original și cu o copertă extrem de sugestivă, cartea ”43”, semnată de doamna Olguța Luncașu Trifan aduce, pe lângă aceste aspecte, o altă noutate în peisajul literar actual: este o ediție bilingvă (română – franceză), foarte bine concepută sub toate aspectele.

               Literatura, în special poezia, este văzută de autoare drept o ”terapie” a sufletului, prin care poate fi înlăturată singurătatea; este ceea ce se demonstrează cu prisosință în volumul de față, care cuprinde 43 de poezii, al căror mesaj este profund și sensibil totodată.

              Lectura poemelor captivează, de la început până la sfârșit, iar tentația lecturii în limba franceză devine o necesitate, o curiozitate și chiar o plăcere pentru cunoscătorii acestei limbi melodioase.

             Poeta este adânc ancorată în lumea satului, pe care o percepe în chip nostalgic, uneori dureros, pendulând între trecut (”satul bătrân”) și o posibilă renaștere, ca o regenerare perpetuă. O discretă filozofie asupra vieții transpare din nostalgia după copilărie sau adolescență, după dorul de ”copila trecutului”, care ar fi vrut să pună piedică timpului nemilos. În alte poezii, autoarea se oprește asupra unui aspect social sfâșietor: depopularea satelor românești și, în același timp, ”îmbătrânirea” acestor sate, însă, paradoxal, bătrânii ”trăiesc” în cimitir, populându-l pe acesta. Dar, pe de altă parte, ”bucuriile vieții” sunt percepute, sub diverse aspecte, tot în lumea satului natal, pe care îl venerează.

             Înflăcărarea patriotică  a autoarei, dar și revolta acesteia se pot citi printre rândurile poemului în care, ca un crunt adevăr, este sugerată umilința românilor în propria țară, furată de ”mitici”. Ea face apel la ”deșteptarea” demnității românilor, o deșteptare parcă dintr-un ”somn de moarte”.

             Și iubirea este prezentă în acest volum; uneori, ea generează drame intens trăite: (”suflet spart în bucăți”, ”cioburile sufletului”, ”dezbrăcată de suflet”) și este finalizată într-un ”tremur” ce pare a nu mai avea sfârșit. Poeta încearcă a descoperi taina lacrimilor iubitului, invitându-l să împartă amândoi tristețea chinuitoare. Alteori, fiind un ”rebel ghem de iluzii”, descoperă iubirea în ”vise interzise”. Dorința mistuitoare a contopirii celor doi îndrăgostiți, dar și a completării lor prin ”lacrimă”, ”vis” sau ”voce” pretinde acel ”timp pentru noi”, pentru dragoste. Alteori, eul liric se manifestă printr-o zbatere între două ziduri: își îndeamnă iubitul să plece, îi mărturisește neiubirea, deși are sentimente de iubire, de adorație. Speră ca el să revină și își exprimă dorința nemărturisită de a-și fi alături unul altuia, într-un timp infinit. În însăși ființa poetei, iubitul este omniprezent, pentru că, fără existența lui, nicio împlinire nu este posibilă.

             ”Neputințele” sunt topite în regăsiri permanente, până la alegerea vieții, ca o speranță nesfârșită. Poeta pătrunde în esența călătoriei prin viață, într-un stil original, inconfundabil, în care cu toții ne regăsim: tot ce contează, în final, este înțelegerea vieții, dar și a păcatelor inerente existenței pe pământ.

                    Dintr-o altă poezie transpar dorul și dragostea de viață. Fiindcă, de fapt, prin exclamația retorică ”nu vreau să mor”, se distinge, discret, ideea că este peste puterile noastre să ne împotrivim destinului implacabil, dar poate fi și o chemare disperată a vieții care, deși  ne va devora, este totuși invocată și dorită.

                    Suferințele lumii nu o lasă indiferentă, mai ales suferințele mamelor ce-și veghează ”pruncii” bolnavi. Sensibilitatea poetei sesizează disperarea că rugile acestora nu mai ajung la Cel de sus. Cutremurătoare prin mesajul poetic transmis este poezia ”Veșnic tineri”, în care se descoperă veșnicia în iubire prin moarte a doi îndrăgostiți. Concluzia, laconică, dar dureros de reală, este aceea că ”viața își urmează cursul”, în ciuda dispariției celor doi și a suferinței mamelor rămase neconsolate.

                   O altă latură a cărții este cea care evocă figurile părinților, mai ales a mamei, în a cărei ”oglindă” poeta se privește cu o dragoste nespusă, copleșitoare, dar animată și de o putere nebănuită  de a înfrunta viața pentru cea mai dragă ființă – mama. Evocarea sensibilă a acesteia, trăită cu intensitate, transmite emoții cititorului, precum un balsam pe un suflet rănit. Este de remarcat ”scena” duioasă a întâlnirii mamă – fiică, cea din urmă dorind cu ardoare ca mama să-i șteargă cu ”colțul vechi de la năframă” lacrima suferințelor și a dorurilor nemărturisite. În altă poezie, cu tristețe nemărginită, este sugerată prăpastia timpului ce nu poate fi trecută spre mamă, spre brațele ei mângâietoare, la sfârșit de an, când i se promite de către mamă că ”va ninge”.

                  ”Un tată” este evocat în clipa despărțirii eterne, când sufletul îngenuncheat al ”unei fete” este dus la groapă de ”blestemata soartă”. Tată și fiică rămân, parcă, personaje dintr-un basm ce-a  fost ”odată”.

                  Toamna ia chipul unei nostalgii îmbinate cu aspectele frumoase ale anotimpului (frunzele ruginite, culori cenușii / gutuia, vrăbiuța, vinul, crizantemele). Mirosul sfânt al gutuii este invocat și în alte poeme, fiind, se pare, fructul preferat de poetă, datorită combinației dulci-amărui, ce poate fi asociată cu însăși viața.

                   Poezia ”Condei îndrăgostit” pare a fi o ”ars poetica”  a creației doamnei Olguța Luncașu Trifan. Cititorul de suflete se va bucura de goliciunea iubirii condeiului îndrăgostit, în ale cărui mreje este prinsă poeta.

                   Ultima poezie din volum este o pecete a tristeții, a neîmplinirii unei iubiri, a unui dor, a unei despărțiri, dar și o pecete a unei consolări sau resemnări. Autoarea demonstrează, prin profunzimea discursului liric, o cunoaștere a detaliilor profunde ale existenței, o caldă sensibilitate, exprimate în versuri sincere și  emoționante, de o certă valoare artistică!

Prof. Petronela Angheluță

               

    

  

PRIVIND ÎNAPOI CU SPERANȚĂ

CEZARINA ADAMESCU

              Misiunea de căpătâi a profesorului de Limba  și literatura română este aceea de a citi permanent, de a se pune la curent cu toate noutățile, atât cât este posibil în vremurile pe care le trăim. Chiar dacă predau acest important și nobil obiect doar la gimnaziu, sunt preocupată de  lectura multor cărți (poezie, proză, critică literară), fiind adepta devizei ”Nicio zi fără lectură!”, așa cum, poate, generația noastră a fost formată să simtă și să gândească. Deseori, mă duc cu gândul la lecturile din copilărie sau din adolescență și încerc să găsesc metode diverse pentru a-i determina și pe elevii mei să-și exerseze cât mai mult deprinderea de a citi cărți…

              Printre lecturile din ultima vreme, s-a strecurat (datorită prietenei mele, Mariana Pavel) o carte scrisă de doamna Cezarina Adamescu, despre care auzisem doar câte ceva sau citisem prefețe realizate într-un stil propriu și cu profesionalism. ”Privind înapoi cu speranță” s-a dovedit a fi un titlu incitant și sugestiv în același timp, mai ales că este dedicat lui MARIN PREDA și operei sale de o valoare incontestabilă. Am parcurs textul cărții pe nerăsuflate, în primul rând pentru că stilul clar, informațiile bine documentate, presărate cu notații personale duioase și nostalgice m-au introdus cu totul în universul creației literare (critice) a doamnei Cezarina Adamescu.

             Am în biblioteca personală romanul ”Moromeții” de Marin Preda (volumul I),  o ediție apărută în anul 1957, la ESPLA, în colecția ”Biblioteca țăranului muncitor”. Nu am putut niciodată să înlocuiesc această carte cu una nouă, mai ”frumoasă”. Am lecturat pentru prima dată volumul într-o copilărie prea îndepărtată, când abia înțelegeam ce înseamnă titlul ”Moromeții”… și am reluat lectura ori de câte ori îmi era dor de LUMEA MOROMEȚILOR… Genială carte, pe care aș citi-o cu cea mai mare plăcere oricând și de multe ori și din care lecturez fragmente elocvente elevilor mei de clasa a VII-a, când ei se familiarizează cu noțiunea de roman. Și, desigur, nu omit niciodată să lecturez și să analizez, împreună cu elevii, scene sugestive, cu predilecție scena salcâmului doborât, cu toate simbolurile și semnificațiile ce le cuprinde. Această scenă este una plină de o ”filosofie” moromețiană, dar și educativă și motivațională în același timp. Sigur că, în completarea romanului, în fiecare an, mă ocup de vizionarea, împreună cu elevii, a filmului – capodoperă cinematografică, regizat de Stere Gulea, în care actori consacrați și nu numai, dar foarte bine aleși, aduc, pe ecran, în alb-negru, universul satului românesc de la câmpie, populat de personaje emblematice ale romanului: Moromete, Catrina, Guica, Niculae, Achim, Nilă, Paraschiv, Cocoșilă ori Tudor Bălosu, Polina sau Birică.

              Preambulul de față este, poate, prea lung, dar scoate în evidență punctele comune pe care mi le-am găsit vis-a vis de cartea doamnei Cezarina Adamescu. Am remarcat, de la început, pasiunea și dragostea cu care autoarea se apleacă asupra operei marelui scriitor, de o valoare și de o originalitate inestimabile, cu o personalitate covârșitoare, care și-a pus, permanent și irevocabil, amprenta pe întreaga noastră literatură. Cu duioșie, dar și cu venerație, doamna Cezarina Adamescu realizează un portret aproape complet al omului și al scriitorului Marin Preda, în așa fel încât noi, cititorii, să încercăm să descifrăm, cu limitele inerente, laturi uneori necunoscute ale omului care toată viața ”și-a cărat satul în buzunarul de la piept”. Rigurozitatea detaliilor se îmbină armonios cu  acea căldură a sufletului, cu respectul, dragostea și admirația față de autor, dar și față de opera literară atât de bine cunoscută, recitită și prețuită.  Introspecția psihologică este utilizată cu succes, scriitorul contopindu-se uneori, în viziunea autoarei, cu prototipul său, Niculae Moromete. Cartea invită și incită la relecturarea ”Moromeților”, de care mi s-a făcut dor din nou; este acel dor de a evada din lumea actuală pentru a intra cu pace sufletească, dar și cu emoție, în lumea arhaică, patriarhală a satului de odinioară, în acea lume aparent simplă, în care, uneori, am vrea să ne transfigurăm, pentru a ne regăsi pe noi înșine. Printre rânduri, se pot citi nostalgia vremurilor descrise de Marin Preda, precum și regretul, parcă, pentru faptul că timpul nu a mai avut răbdare. Doamna Cezarina Adamescu amintește de acea ”stare a țăranului de odinioară”, atât de îndepărtată, dacă ar fi să o raportăm la realitatea actuală și care ne face să medităm, dureros, la timpurile evocate de scriitor în ”Moromeții”. Cu sensibilitate și trăire autentică, autoarea aduce un elogiu mentorului și idolului pe care l-a urmat și care a călăuzit-o în diverse feluri. Ceea ce impresionează în scrierea de față este și abilitatea cu care sunt asociate situații din creația lui Marin Preda cu evenimente personale care au marcat sufletul autoarei (moartea calului din povestirea ”Calul” și moartea unui cal la care asistase cu ani în urmă și care a mâhnit-o profund).

               Pentru doamna Cezarina Adamescu literatura și lectura se apropie de sacru, dânsa dovedind o reală erudiție, prin bogatul bagaj de cunoștințe din domeniul literaturii române în general și din creația lui Marin Preda în special.

              Da, ”Fără Moromeții” literatura română ar fi searbădă.”  Cartea ”Privind înapoi cu speranță” este o carte captivantă, fermecătoare, caldă, care mângâie sufletul și care se citește cu ochii în lacrimi!

              Într-una dintre primele ore de Limba și literatura română de la clasa a V-a, predând elevilor noțiuni despre carte, le-am propus să mângâie o carte pentru a-i simți coperta catifelată, paginile răsfoite, pentru a lua contact direct cu ”cartea pe hârtie”. Când am terminat lectura cărții dumneavoastră, am mângâiat și eu cele două coperte ale cărții, asemenea elevilor ori poate mai mult decât atât: cu respect și admirație, v-am mângâiat și pe dumneavoastră, doamna Cezarina Adamescu, dar l-am mângâiat, cu teamă și emoție și pe cel care a cântat ”poezia câmpiei cu vraja ei”!

Prof. Petronela Angheluță

     

PROIECTUL  ”SCRIITORI  ÎN  ȘCOLI”  CONTINUĂ!

           Prin intermediul doamnei director, prof. SIMONA FUIOREA - NOVAC, am avut, cadre didactice și elevi de la Școala Dumbrăvița, privilegiul de a avea în mijlocul nostru una dintre personalitățile marcante ale Iașilor și nu numai: domnul BORIS CRĂCIUN, cel care, în nenumărate rânduri, a donat cărți bibliotecilor din comună, dar mai ales Școlii Dumbrăvița, unde, cu ani în urmă, a fost profesor de limba română și director. Născut la 12 februarie 1939 la Chișinău, și-a urmat părinții în refugiu, petrecându-și o parte din copilărie la Ruginoasa, localitate de care a rămas legat sufletește și de care își amintește cu mare drag și cu nostalgie. Membru al Uniunii Scriitorilor din România, a fost realizator de emisiuni și șef de secție la Radio Iași, iar după Revoluție, a fondat Editura ”Porțile Orientului” Iași, sub egida căreia a redactat și îngrijit 100 de titluri de cărți. Este autorul romanelor ”La porțile Orientului”, ”Taciturnul”, ”Moldova plânge”, ”Bandiții și jandarmii”, al volumului ”Teatru istoric”, al cărții de reportaje ”Metropola de pe șapte coline”. A publicat cărți ilustrate sau albume de o mare popularitate în rândul cititorilor elevi, fiind cel mai prolific autor de literatură pentru copii și tineret din Moldova - România. 

          Vineri, 21 martie (Ziua Mondială a Poeziei), domnul Boris Crăciun a vorbit elevilor de la Școala Dumbrăvița despre literatură, lectură, cărți, împliniri și neîmpliniri, și-a amintit de anii petrecuți în această școală, alături de foști colegi trecuți acum în lumea umbrelor. A dăruit elevilor și cadrelor didactice, personal, cărți cu autograf (aproximativ 150 de cărți), ne-a încântat cu energia, pasiunea și dăruirea omului ce poate deveni model demn de urmat pentru generațiile de astăzi. 

           Tot în cadru festiv, au fost premiați și elevii care au participat la proiectul ”Școala Eminescu”, aceștia primind  din partea doamnei director, prof. SIMONA FUIOREA - NOVAC, câte o diplomă și câte o carte ”Viața ilustrată, minunile, parabolele și patimile lui Iisus Hristos”(povestire de Boris Crăciun). 

        Cu acest prilej au fost felicitați și elevii clasei a VIII-a, componenți ai trupei de teatru ”Flori de dumbravă”, care au participat la Festivalul - concurs ”Hai la teatru!”, organizat de Teatrul ”Luceafărul” din Iași.  Ei au obținut diplome (pentru interpretare - eleva BALCAN MĂLINA - GEORGIANA și pentru conservarea tradițiilor populare - întreaga echipă).

FESTIVALUL - CONCURS ”HAI LA TEATRU!”

TEATRUL ”LUCEAFĂRUL” IAȘI

           Este pentru prima dată când am avut șansa de a participa, împreună cu trupa de teatru ”FLORI DE DUMBRAVĂ” de la Școala Dumbrăvița,  la un concurs de o asemenea anvergură, la care participă numeroase trupe de teatru din întreg județul (numai la secțiunea V - VIII au participat douăzeci de grupuri teatrale). Echipajul nostru a prezentat în fața juriului compus din actori ai teatrului, dramatizarea versificată a poveștii lui Ion Creangă, ”Soacra cu trei nurori”, versiune compusă de scriitorul Gheorghe Solcan. Distribuția a fost următoarea: NOVAC  CRISTINA – ANDREEA – soacra, ILIOAIA  ANDREEA – NICOLETA-nora mare, BUICIAC  ALEXANDRA – NICOLETA-nora mijlocie, BALCAN  MĂLINA – GEORGIANA-nora  mică,  ANGHELINA  GHEORGHIȚĂ – COSMIN –fiul mare, ANASTASIEI  DANIEL – GABRIEL –fiul mijlociu, MOISUC  CLAUDIU – ANDREI-fiul mic,  ILĂȘOAIA  IONUȚ - ALEXANDRU –prezentatorul. 

            ”Actorii” noștri, elevi ai clasei a VIII-a A, au avut o prestație exemplară, dând din nou dovada talentului lor, acesta fiind susținut nu numai de o interpretare adecvată a textului, ci și de recuzită, dar și de fondul muzical pe care elevii au evoluat. Ei au fost răsplătiți cu aplauze, aprecieri pozitive, dar și cu programe de sală, calendare și cadouri. Acestea le-au fost oferite în cadru festiv, în fața colegilor de la Școala Dumbrăvița. Felicitări!

EMILIA PAVEL - DESCOPERIREA FRUMUSEȚII ETERNE

       Lansarea cărții ”Memoriile unui muzeograf” mi-a prilejuit o MARE întâlnire, o MINUNATĂ întâlnire, așa cum de puține ori ne este dat în această viață, cu un om adevărat, o persoană care și-a dedicat viața (până la venerabila vârstă de 89 de ani!) unui singur scop nobil, etnografia - DOMNIȘOARA  EMILIA PAVEL. Sala arhiplină din cadrul Muzeului Unirii - Iași a demonstrat, încă o dată, prețuirea, admirația, dragostea de care se bucură DOAMNA ETNOGRAFIEI ROMÂNEȘTI, omagiată, iată, și la această lansare de carte (a douăsprezecea) de personalități ale Iașilor, prezente la eveniment. Doamna Aurica Ichim, director al Muzeului Unirii, a fost un moderator elegant și agreabil și a introdus în ”scenă” pe:  domnul academician Valeriu Cotea, doamna prof. univ. dr. Lucia Drăghia, doamna Lăcrămioara Stratulat, scriitorul Daniel Corbu (care semnează și prefața cărții), scriitorul Constantin Parascan. Am mai remarcat în sală pe poeții Emilian Marcu și Horia Zilieru, pe scriitorul Mihai Batog Bujeniță, pe istoricul Ion Solcanu și alții.

         Momentul muzical introductiv a fost susținut de doamnele Mihaela Grăjdeanu și Elena Bălinișteanu, acompaniate la pian de Oana Cărbunariu și a creat o atmosferă cultă și elevată. 

            Modestă și simplă, domnișoara Emilia Pavel a rostit o alocuțiune din care s-au revărsat cultura și erudiția, pasiunea cu care s-a dedicat acestui domeniu, împăcarea cu sine și cu  lumea, mulțumirea sufletească și fericirea. Domnișoara Emilia Pavel mărturisește că este un om fericit și fericirea vine din preaplinul inimii, din cultivarea unei profesiuni de credință, din devotamentul cu care a muncit pentru  a lăsa urmașilor cât mai multe valori materiale și spirituale. Am descoperit un model real, palpabil, un patriot, un om cu credință în Dumnezeu și în valorile autentice ale familiei și ale satului românesc. Dacă ne întrebăm, din ce în ce mai des în ultima vreme, unde este România, unde este țara în discursurile și în disputele ”politicienilor” actuali, găsim răspunsul concret: aici este țara, aici este România, aici este satul românesc - la Emilia Pavel, în comoara inestimabilă pe care o lasă în urmă, în cărțile sale. Ea rostește citate din operele scriitorilor români, vorbește despre istorie, etnografie, despre satul românesc pe care îl venerează, povestește cum l-a întâlnit pe Nicolae Iorga și ar putea vorbi la nesfârșit despre pasiunea ce i-a insuflat viață și datorită căreia a rămas cu sufletul tânăr. Devotamentul, curățenia sufletească și puritatea acestei DOAMNE, exemplul de dăruire supremă în beneficiul culturii și artei o fac pe Emilia Pavel să strălucească și să lumineze Iașii, Moldova și România.

           Motto-ul cărții de față este sugestiv și suficient pentru a fi urmat: ”Mi-am dedicat viața studiului etnografiei românești, în care am descoperit sufletul poporului român, pe care-l iubesc. A munci cu pasiune și credință în Dumnezeu, descoperi frumusețea eternă, care te face fericit!”

Mulțumesc, domnișoara Emilia Pavel!

”Fără cultură un popor moare. Cultura ne apără ca și o armată. Nu-i nevoie să umbli cu arma ca să desființezi un popor; dacă i-ai luat cultura și i-ai desființat tradiția și originea, nu mai poate vorbi nimeni că un  popor există.”

”Cea mai înaltă școală la care am învățat a fost satul tradițional.”

EMILIA PAVEL

Iată-ne și pe noi în BOOKLOOK!

          Tocmai am primit de la doamna CORNELIA URSU, revista Asociației Literare ”Păstorel” Iași, BOOKLOOK și am constatat cu mare plăcere prezența elevilor și a cadrelor didactice de la REDIU - DUMBRĂVIȚA într-o fotografie de grup, ce surprinde participarea noastră la una dintre activitățile Asociației Literare conduse de domnul comandor MIHAI BATOG - BUJENIȚĂ.

            Nu numai prezența noastră în paginile revistei m-a încântat, ci și literatura de foarte bună calitate pe care am savurat-o, așa cum am făcut-o și la numărul precedent al revistei. Dealtfel, activitățile desfășurate sunt multiple și consistente, iar noi, cei de la Școala Rediu - Dumbrăvița suntem onorați să ne aflăm într-o asemenea companie de elită și mulțumim pentru asta încă o dată. 

          Revista se lecturează absolut cu zâmbetul pe buze, este captivantă și cuprinde creații umoristice (acesta este scopul!), care sunt pe placul cititorului, mergându-i la inima și la sufletul de atâtea ori rănite de semeni, dar mai ales de politicieni. Țara noastră trăiește astăzi vremuri ce permit foarte ușor realizarea acestor creații ce ironizează aspecte sociale (dar mai ales politice); este ceea ce fac scriitorii care colaborează la această publicație, subtil intitulată BOOKLOOK, ce se bucură și de o organizare riguroasă și inteligentă a rubricilor. Membrii colectivului redacțional au o mare contribuție în acest sens, dar nu numai. Toți semnează creații literare în proză sau în versuri, alături de ceilalți colaboratori. 

            Așadar, încă din primele pagini, domnul Eugen Deutsch are ”o întâlnire cu iarna” la Copou, o întâlnire diamantină, veselă și plină de umor, dar continuă și cu două PAR...RODII (la Horia Zilieru și la Elis Râpeanu), ca apoi să creioneze în două poezii personaje ce par desprinse din povești doar la prima vedere... a titlului (Dama fără cămile și Contul lui Monte Cristo). 

            Cu un condei caracteristic, cu un vocabular adecvat și un stil plin de vervă, domnul MIHAI BATOG - BUJENIȚĂ satirizează aspecte pe care le întâlnim zilnic la televizor și de care nu contenim să ne mirăm în sinea noastră: goana, cu orice preț, după rating, poliloghiile uneori (sau mai mereu!) lipsite de sens ale politicienilor, pretențiile nejustificate ale cetățenilor pentru care guvernul trebuie să facă totul (Marea secetă periodică). Sunt alăturate prozei și două sonete: al vântului (ce bate prin buzunare) și al gerului (în lipsa căruia prețurile se dilată). 

             Desigur, un punct forte al revistei este epigrama, această specie sintetică a literaturii, ce cuprinde în doar câteva versuri, acea ”poantă” savurată de cei care citesc sau ascultă. Ea este îndreptată și aici spre realitățile social - politice ale vremii, viață conjugală, aspecte bahice, zodii (Gheorghe Bălăceanu, Mihai Haivas, Nicolae Stancu și Val Andreescu - într-un interesant ”duet al greilor”, Georgeta Paula Dimitriu în duet cu altă doamnă, Madeleine Davidson, Florin Stratulat - în premieră la BOOKLOOK, ca și noi!, Ioan Mugurel Sasu - posesor al unui ”umor din Bucovina”, Lică Pavel, plimbându-se ”hai-hui printre zodii”, Aurel Baican, Mihai Stancu și, nu în ultimul rând, Mihai Caba).

             Interesante, cu tușe umoristice evidente, lecturi agreabile și alerte realizează și cei care semnează proză în acest număr al revistei: Violeta Urdă (ce se joacă pur și simplu cu expresii latinești cunoscute, introducându-le în dialoguri savuroase), Florentina Loredana Dalian (un fel de comentariu comic, dar și amar al unui alegător ce primește o scrisoare electorală de la un candidat), Bogdan Ulmu (care, în trei texte, expune o întreagă erudiție), Ananie Gagniuc (o poveste cu un comic de situație de tot hazul), Cornel Udrea (ce surprinde un aspect hilar, dar, vai, cât de real, al unei persoane căreia i se plătește o masă pentru a reține patru lideri ai puterii spre a nu fi prezenți la discursul celor din opoziție), Dorel Schor (care nu nimerește nicicum felicitări potrivite adresate unor cupluri).

                Se remarcă, de asemenea, rondelurile perfect versificate ale domnului Mihai Sălcuțan, Exercițiile de răsucit limba (dar poate și de răsucit politica!) ale domnului George Roca, dar și poezia doamnei Georgeta Resteman, M-am hotărât, acum aștept chinezii  (ce sugerează, în subtext, faptul că, în ziua de azi, politica poate avea un rol important, dar nu pentru toată lumea, poate doar pentru oportuniști).

                 Felicitări tuturor pentru creațiile incluse în această publicație, felicitări pentru toate activitățile desfășurate, dar și pentru acordarea Premiului de Excelență în colaborare, primit din partea Centrului de Zi YACHAD Iași! Mulțumim încă o dată pentru a ne fi inclus în această Revistă internațională de literatură umoristică!