CLEPSIDRA VIEȚII – NISIP STRECURAT ÎN SUFLETE…

”43” – OLGUȚA LUNCAȘU TRIFAN

                Cu un titlu inedit și original și cu o copertă extrem de sugestivă, cartea ”43”, semnată de doamna Olguța Luncașu Trifan aduce, pe lângă aceste aspecte, o altă noutate în peisajul literar actual: este o ediție bilingvă (română – franceză), foarte bine concepută sub toate aspectele.

               Literatura, în special poezia, este văzută de autoare drept o ”terapie” a sufletului, prin care poate fi înlăturată singurătatea; este ceea ce se demonstrează cu prisosință în volumul de față, care cuprinde 43 de poezii, al căror mesaj este profund și sensibil totodată.

              Lectura poemelor captivează, de la început până la sfârșit, iar tentația lecturii în limba franceză devine o necesitate, o curiozitate și chiar o plăcere pentru cunoscătorii acestei limbi melodioase.

             Poeta este adânc ancorată în lumea satului, pe care o percepe în chip nostalgic, uneori dureros, pendulând între trecut (”satul bătrân”) și o posibilă renaștere, ca o regenerare perpetuă. O discretă filozofie asupra vieții transpare din nostalgia după copilărie sau adolescență, după dorul de ”copila trecutului”, care ar fi vrut să pună piedică timpului nemilos. În alte poezii, autoarea se oprește asupra unui aspect social sfâșietor: depopularea satelor românești și, în același timp, ”îmbătrânirea” acestor sate, însă, paradoxal, bătrânii ”trăiesc” în cimitir, populându-l pe acesta. Dar, pe de altă parte, ”bucuriile vieții” sunt percepute, sub diverse aspecte, tot în lumea satului natal, pe care îl venerează.

             Înflăcărarea patriotică  a autoarei, dar și revolta acesteia se pot citi printre rândurile poemului în care, ca un crunt adevăr, este sugerată umilința românilor în propria țară, furată de ”mitici”. Ea face apel la ”deșteptarea” demnității românilor, o deșteptare parcă dintr-un ”somn de moarte”.

             Și iubirea este prezentă în acest volum; uneori, ea generează drame intens trăite: (”suflet spart în bucăți”, ”cioburile sufletului”, ”dezbrăcată de suflet”) și este finalizată într-un ”tremur” ce pare a nu mai avea sfârșit. Poeta încearcă a descoperi taina lacrimilor iubitului, invitându-l să împartă amândoi tristețea chinuitoare. Alteori, fiind un ”rebel ghem de iluzii”, descoperă iubirea în ”vise interzise”. Dorința mistuitoare a contopirii celor doi îndrăgostiți, dar și a completării lor prin ”lacrimă”, ”vis” sau ”voce” pretinde acel ”timp pentru noi”, pentru dragoste. Alteori, eul liric se manifestă printr-o zbatere între două ziduri: își îndeamnă iubitul să plece, îi mărturisește neiubirea, deși are sentimente de iubire, de adorație. Speră ca el să revină și își exprimă dorința nemărturisită de a-și fi alături unul altuia, într-un timp infinit. În însăși ființa poetei, iubitul este omniprezent, pentru că, fără existența lui, nicio împlinire nu este posibilă.

             ”Neputințele” sunt topite în regăsiri permanente, până la alegerea vieții, ca o speranță nesfârșită. Poeta pătrunde în esența călătoriei prin viață, într-un stil original, inconfundabil, în care cu toții ne regăsim: tot ce contează, în final, este înțelegerea vieții, dar și a păcatelor inerente existenței pe pământ.

                    Dintr-o altă poezie transpar dorul și dragostea de viață. Fiindcă, de fapt, prin exclamația retorică ”nu vreau să mor”, se distinge, discret, ideea că este peste puterile noastre să ne împotrivim destinului implacabil, dar poate fi și o chemare disperată a vieții care, deși  ne va devora, este totuși invocată și dorită.

                    Suferințele lumii nu o lasă indiferentă, mai ales suferințele mamelor ce-și veghează ”pruncii” bolnavi. Sensibilitatea poetei sesizează disperarea că rugile acestora nu mai ajung la Cel de sus. Cutremurătoare prin mesajul poetic transmis este poezia ”Veșnic tineri”, în care se descoperă veșnicia în iubire prin moarte a doi îndrăgostiți. Concluzia, laconică, dar dureros de reală, este aceea că ”viața își urmează cursul”, în ciuda dispariției celor doi și a suferinței mamelor rămase neconsolate.

                   O altă latură a cărții este cea care evocă figurile părinților, mai ales a mamei, în a cărei ”oglindă” poeta se privește cu o dragoste nespusă, copleșitoare, dar animată și de o putere nebănuită  de a înfrunta viața pentru cea mai dragă ființă – mama. Evocarea sensibilă a acesteia, trăită cu intensitate, transmite emoții cititorului, precum un balsam pe un suflet rănit. Este de remarcat ”scena” duioasă a întâlnirii mamă – fiică, cea din urmă dorind cu ardoare ca mama să-i șteargă cu ”colțul vechi de la năframă” lacrima suferințelor și a dorurilor nemărturisite. În altă poezie, cu tristețe nemărginită, este sugerată prăpastia timpului ce nu poate fi trecută spre mamă, spre brațele ei mângâietoare, la sfârșit de an, când i se promite de către mamă că ”va ninge”.

                  ”Un tată” este evocat în clipa despărțirii eterne, când sufletul îngenuncheat al ”unei fete” este dus la groapă de ”blestemata soartă”. Tată și fiică rămân, parcă, personaje dintr-un basm ce-a  fost ”odată”.

                  Toamna ia chipul unei nostalgii îmbinate cu aspectele frumoase ale anotimpului (frunzele ruginite, culori cenușii / gutuia, vrăbiuța, vinul, crizantemele). Mirosul sfânt al gutuii este invocat și în alte poeme, fiind, se pare, fructul preferat de poetă, datorită combinației dulci-amărui, ce poate fi asociată cu însăși viața.

                   Poezia ”Condei îndrăgostit” pare a fi o ”ars poetica”  a creației doamnei Olguța Luncașu Trifan. Cititorul de suflete se va bucura de goliciunea iubirii condeiului îndrăgostit, în ale cărui mreje este prinsă poeta.

                   Ultima poezie din volum este o pecete a tristeții, a neîmplinirii unei iubiri, a unui dor, a unei despărțiri, dar și o pecete a unei consolări sau resemnări. Autoarea demonstrează, prin profunzimea discursului liric, o cunoaștere a detaliilor profunde ale existenței, o caldă sensibilitate, exprimate în versuri sincere și  emoționante, de o certă valoare artistică!

Prof. Petronela Angheluță

               

    

  

PRIVIND ÎNAPOI CU SPERANȚĂ

CEZARINA ADAMESCU

              Misiunea de căpătâi a profesorului de Limba  și literatura română este aceea de a citi permanent, de a se pune la curent cu toate noutățile, atât cât este posibil în vremurile pe care le trăim. Chiar dacă predau acest important și nobil obiect doar la gimnaziu, sunt preocupată de  lectura multor cărți (poezie, proză, critică literară), fiind adepta devizei ”Nicio zi fără lectură!”, așa cum, poate, generația noastră a fost formată să simtă și să gândească. Deseori, mă duc cu gândul la lecturile din copilărie sau din adolescență și încerc să găsesc metode diverse pentru a-i determina și pe elevii mei să-și exerseze cât mai mult deprinderea de a citi cărți…

              Printre lecturile din ultima vreme, s-a strecurat (datorită prietenei mele, Mariana Pavel) o carte scrisă de doamna Cezarina Adamescu, despre care auzisem doar câte ceva sau citisem prefețe realizate într-un stil propriu și cu profesionalism. ”Privind înapoi cu speranță” s-a dovedit a fi un titlu incitant și sugestiv în același timp, mai ales că este dedicat lui MARIN PREDA și operei sale de o valoare incontestabilă. Am parcurs textul cărții pe nerăsuflate, în primul rând pentru că stilul clar, informațiile bine documentate, presărate cu notații personale duioase și nostalgice m-au introdus cu totul în universul creației literare (critice) a doamnei Cezarina Adamescu.

             Am în biblioteca personală romanul ”Moromeții” de Marin Preda (volumul I),  o ediție apărută în anul 1957, la ESPLA, în colecția ”Biblioteca țăranului muncitor”. Nu am putut niciodată să înlocuiesc această carte cu una nouă, mai ”frumoasă”. Am lecturat pentru prima dată volumul într-o copilărie prea îndepărtată, când abia înțelegeam ce înseamnă titlul ”Moromeții”… și am reluat lectura ori de câte ori îmi era dor de LUMEA MOROMEȚILOR… Genială carte, pe care aș citi-o cu cea mai mare plăcere oricând și de multe ori și din care lecturez fragmente elocvente elevilor mei de clasa a VII-a, când ei se familiarizează cu noțiunea de roman. Și, desigur, nu omit niciodată să lecturez și să analizez, împreună cu elevii, scene sugestive, cu predilecție scena salcâmului doborât, cu toate simbolurile și semnificațiile ce le cuprinde. Această scenă este una plină de o ”filosofie” moromețiană, dar și educativă și motivațională în același timp. Sigur că, în completarea romanului, în fiecare an, mă ocup de vizionarea, împreună cu elevii, a filmului – capodoperă cinematografică, regizat de Stere Gulea, în care actori consacrați și nu numai, dar foarte bine aleși, aduc, pe ecran, în alb-negru, universul satului românesc de la câmpie, populat de personaje emblematice ale romanului: Moromete, Catrina, Guica, Niculae, Achim, Nilă, Paraschiv, Cocoșilă ori Tudor Bălosu, Polina sau Birică.

              Preambulul de față este, poate, prea lung, dar scoate în evidență punctele comune pe care mi le-am găsit vis-a vis de cartea doamnei Cezarina Adamescu. Am remarcat, de la început, pasiunea și dragostea cu care autoarea se apleacă asupra operei marelui scriitor, de o valoare și de o originalitate inestimabile, cu o personalitate covârșitoare, care și-a pus, permanent și irevocabil, amprenta pe întreaga noastră literatură. Cu duioșie, dar și cu venerație, doamna Cezarina Adamescu realizează un portret aproape complet al omului și al scriitorului Marin Preda, în așa fel încât noi, cititorii, să încercăm să descifrăm, cu limitele inerente, laturi uneori necunoscute ale omului care toată viața ”și-a cărat satul în buzunarul de la piept”. Rigurozitatea detaliilor se îmbină armonios cu  acea căldură a sufletului, cu respectul, dragostea și admirația față de autor, dar și față de opera literară atât de bine cunoscută, recitită și prețuită.  Introspecția psihologică este utilizată cu succes, scriitorul contopindu-se uneori, în viziunea autoarei, cu prototipul său, Niculae Moromete. Cartea invită și incită la relecturarea ”Moromeților”, de care mi s-a făcut dor din nou; este acel dor de a evada din lumea actuală pentru a intra cu pace sufletească, dar și cu emoție, în lumea arhaică, patriarhală a satului de odinioară, în acea lume aparent simplă, în care, uneori, am vrea să ne transfigurăm, pentru a ne regăsi pe noi înșine. Printre rânduri, se pot citi nostalgia vremurilor descrise de Marin Preda, precum și regretul, parcă, pentru faptul că timpul nu a mai avut răbdare. Doamna Cezarina Adamescu amintește de acea ”stare a țăranului de odinioară”, atât de îndepărtată, dacă ar fi să o raportăm la realitatea actuală și care ne face să medităm, dureros, la timpurile evocate de scriitor în ”Moromeții”. Cu sensibilitate și trăire autentică, autoarea aduce un elogiu mentorului și idolului pe care l-a urmat și care a călăuzit-o în diverse feluri. Ceea ce impresionează în scrierea de față este și abilitatea cu care sunt asociate situații din creația lui Marin Preda cu evenimente personale care au marcat sufletul autoarei (moartea calului din povestirea ”Calul” și moartea unui cal la care asistase cu ani în urmă și care a mâhnit-o profund).

               Pentru doamna Cezarina Adamescu literatura și lectura se apropie de sacru, dânsa dovedind o reală erudiție, prin bogatul bagaj de cunoștințe din domeniul literaturii române în general și din creația lui Marin Preda în special.

              Da, ”Fără Moromeții” literatura română ar fi searbădă.”  Cartea ”Privind înapoi cu speranță” este o carte captivantă, fermecătoare, caldă, care mângâie sufletul și care se citește cu ochii în lacrimi!

              Într-una dintre primele ore de Limba și literatura română de la clasa a V-a, predând elevilor noțiuni despre carte, le-am propus să mângâie o carte pentru a-i simți coperta catifelată, paginile răsfoite, pentru a lua contact direct cu ”cartea pe hârtie”. Când am terminat lectura cărții dumneavoastră, am mângâiat și eu cele două coperte ale cărții, asemenea elevilor ori poate mai mult decât atât: cu respect și admirație, v-am mângâiat și pe dumneavoastră, doamna Cezarina Adamescu, dar l-am mângâiat, cu teamă și emoție și pe cel care a cântat ”poezia câmpiei cu vraja ei”!

Prof. Petronela Angheluță

     

PROIECTUL  ”SCRIITORI  ÎN  ȘCOLI”  CONTINUĂ!

           Prin intermediul doamnei director, prof. SIMONA FUIOREA - NOVAC, am avut, cadre didactice și elevi de la Școala Dumbrăvița, privilegiul de a avea în mijlocul nostru una dintre personalitățile marcante ale Iașilor și nu numai: domnul BORIS CRĂCIUN, cel care, în nenumărate rânduri, a donat cărți bibliotecilor din comună, dar mai ales Școlii Dumbrăvița, unde, cu ani în urmă, a fost profesor de limba română și director. Născut la 12 februarie 1939 la Chișinău, și-a urmat părinții în refugiu, petrecându-și o parte din copilărie la Ruginoasa, localitate de care a rămas legat sufletește și de care își amintește cu mare drag și cu nostalgie. Membru al Uniunii Scriitorilor din România, a fost realizator de emisiuni și șef de secție la Radio Iași, iar după Revoluție, a fondat Editura ”Porțile Orientului” Iași, sub egida căreia a redactat și îngrijit 100 de titluri de cărți. Este autorul romanelor ”La porțile Orientului”, ”Taciturnul”, ”Moldova plânge”, ”Bandiții și jandarmii”, al volumului ”Teatru istoric”, al cărții de reportaje ”Metropola de pe șapte coline”. A publicat cărți ilustrate sau albume de o mare popularitate în rândul cititorilor elevi, fiind cel mai prolific autor de literatură pentru copii și tineret din Moldova - România. 

          Vineri, 21 martie (Ziua Mondială a Poeziei), domnul Boris Crăciun a vorbit elevilor de la Școala Dumbrăvița despre literatură, lectură, cărți, împliniri și neîmpliniri, și-a amintit de anii petrecuți în această școală, alături de foști colegi trecuți acum în lumea umbrelor. A dăruit elevilor și cadrelor didactice, personal, cărți cu autograf (aproximativ 150 de cărți), ne-a încântat cu energia, pasiunea și dăruirea omului ce poate deveni model demn de urmat pentru generațiile de astăzi. 

           Tot în cadru festiv, au fost premiați și elevii care au participat la proiectul ”Școala Eminescu”, aceștia primind  din partea doamnei director, prof. SIMONA FUIOREA - NOVAC, câte o diplomă și câte o carte ”Viața ilustrată, minunile, parabolele și patimile lui Iisus Hristos”(povestire de Boris Crăciun). 

        Cu acest prilej au fost felicitați și elevii clasei a VIII-a, componenți ai trupei de teatru ”Flori de dumbravă”, care au participat la Festivalul - concurs ”Hai la teatru!”, organizat de Teatrul ”Luceafărul” din Iași.  Ei au obținut diplome (pentru interpretare - eleva BALCAN MĂLINA - GEORGIANA și pentru conservarea tradițiilor populare - întreaga echipă).

FESTIVALUL - CONCURS ”HAI LA TEATRU!”

TEATRUL ”LUCEAFĂRUL” IAȘI

           Este pentru prima dată când am avut șansa de a participa, împreună cu trupa de teatru ”FLORI DE DUMBRAVĂ” de la Școala Dumbrăvița,  la un concurs de o asemenea anvergură, la care participă numeroase trupe de teatru din întreg județul (numai la secțiunea V - VIII au participat douăzeci de grupuri teatrale). Echipajul nostru a prezentat în fața juriului compus din actori ai teatrului, dramatizarea versificată a poveștii lui Ion Creangă, ”Soacra cu trei nurori”, versiune compusă de scriitorul Gheorghe Solcan. Distribuția a fost următoarea: NOVAC  CRISTINA – ANDREEA – soacra, ILIOAIA  ANDREEA – NICOLETA-nora mare, BUICIAC  ALEXANDRA – NICOLETA-nora mijlocie, BALCAN  MĂLINA – GEORGIANA-nora  mică,  ANGHELINA  GHEORGHIȚĂ – COSMIN –fiul mare, ANASTASIEI  DANIEL – GABRIEL –fiul mijlociu, MOISUC  CLAUDIU – ANDREI-fiul mic,  ILĂȘOAIA  IONUȚ - ALEXANDRU –prezentatorul. 

            ”Actorii” noștri, elevi ai clasei a VIII-a A, au avut o prestație exemplară, dând din nou dovada talentului lor, acesta fiind susținut nu numai de o interpretare adecvată a textului, ci și de recuzită, dar și de fondul muzical pe care elevii au evoluat. Ei au fost răsplătiți cu aplauze, aprecieri pozitive, dar și cu programe de sală, calendare și cadouri. Acestea le-au fost oferite în cadru festiv, în fața colegilor de la Școala Dumbrăvița. Felicitări!

EMILIA PAVEL - DESCOPERIREA FRUMUSEȚII ETERNE

       Lansarea cărții ”Memoriile unui muzeograf” mi-a prilejuit o MARE întâlnire, o MINUNATĂ întâlnire, așa cum de puține ori ne este dat în această viață, cu un om adevărat, o persoană care și-a dedicat viața (până la venerabila vârstă de 89 de ani!) unui singur scop nobil, etnografia - DOMNIȘOARA  EMILIA PAVEL. Sala arhiplină din cadrul Muzeului Unirii - Iași a demonstrat, încă o dată, prețuirea, admirația, dragostea de care se bucură DOAMNA ETNOGRAFIEI ROMÂNEȘTI, omagiată, iată, și la această lansare de carte (a douăsprezecea) de personalități ale Iașilor, prezente la eveniment. Doamna Aurica Ichim, director al Muzeului Unirii, a fost un moderator elegant și agreabil și a introdus în ”scenă” pe:  domnul academician Valeriu Cotea, doamna prof. univ. dr. Lucia Drăghia, doamna Lăcrămioara Stratulat, scriitorul Daniel Corbu (care semnează și prefața cărții), scriitorul Constantin Parascan. Am mai remarcat în sală pe poeții Emilian Marcu și Horia Zilieru, pe scriitorul Mihai Batog Bujeniță, pe istoricul Ion Solcanu și alții.

         Momentul muzical introductiv a fost susținut de doamnele Mihaela Grăjdeanu și Elena Bălinișteanu, acompaniate la pian de Oana Cărbunariu și a creat o atmosferă cultă și elevată. 

            Modestă și simplă, domnișoara Emilia Pavel a rostit o alocuțiune din care s-au revărsat cultura și erudiția, pasiunea cu care s-a dedicat acestui domeniu, împăcarea cu sine și cu  lumea, mulțumirea sufletească și fericirea. Domnișoara Emilia Pavel mărturisește că este un om fericit și fericirea vine din preaplinul inimii, din cultivarea unei profesiuni de credință, din devotamentul cu care a muncit pentru  a lăsa urmașilor cât mai multe valori materiale și spirituale. Am descoperit un model real, palpabil, un patriot, un om cu credință în Dumnezeu și în valorile autentice ale familiei și ale satului românesc. Dacă ne întrebăm, din ce în ce mai des în ultima vreme, unde este România, unde este țara în discursurile și în disputele ”politicienilor” actuali, găsim răspunsul concret: aici este țara, aici este România, aici este satul românesc - la Emilia Pavel, în comoara inestimabilă pe care o lasă în urmă, în cărțile sale. Ea rostește citate din operele scriitorilor români, vorbește despre istorie, etnografie, despre satul românesc pe care îl venerează, povestește cum l-a întâlnit pe Nicolae Iorga și ar putea vorbi la nesfârșit despre pasiunea ce i-a insuflat viață și datorită căreia a rămas cu sufletul tânăr. Devotamentul, curățenia sufletească și puritatea acestei DOAMNE, exemplul de dăruire supremă în beneficiul culturii și artei o fac pe Emilia Pavel să strălucească și să lumineze Iașii, Moldova și România.

           Motto-ul cărții de față este sugestiv și suficient pentru a fi urmat: ”Mi-am dedicat viața studiului etnografiei românești, în care am descoperit sufletul poporului român, pe care-l iubesc. A munci cu pasiune și credință în Dumnezeu, descoperi frumusețea eternă, care te face fericit!”

Mulțumesc, domnișoara Emilia Pavel!

”Fără cultură un popor moare. Cultura ne apără ca și o armată. Nu-i nevoie să umbli cu arma ca să desființezi un popor; dacă i-ai luat cultura și i-ai desființat tradiția și originea, nu mai poate vorbi nimeni că un  popor există.”

”Cea mai înaltă școală la care am învățat a fost satul tradițional.”

EMILIA PAVEL

Iată-ne și pe noi în BOOKLOOK!

          Tocmai am primit de la doamna CORNELIA URSU, revista Asociației Literare ”Păstorel” Iași, BOOKLOOK și am constatat cu mare plăcere prezența elevilor și a cadrelor didactice de la REDIU - DUMBRĂVIȚA într-o fotografie de grup, ce surprinde participarea noastră la una dintre activitățile Asociației Literare conduse de domnul comandor MIHAI BATOG - BUJENIȚĂ.

            Nu numai prezența noastră în paginile revistei m-a încântat, ci și literatura de foarte bună calitate pe care am savurat-o, așa cum am făcut-o și la numărul precedent al revistei. Dealtfel, activitățile desfășurate sunt multiple și consistente, iar noi, cei de la Școala Rediu - Dumbrăvița suntem onorați să ne aflăm într-o asemenea companie de elită și mulțumim pentru asta încă o dată. 

          Revista se lecturează absolut cu zâmbetul pe buze, este captivantă și cuprinde creații umoristice (acesta este scopul!), care sunt pe placul cititorului, mergându-i la inima și la sufletul de atâtea ori rănite de semeni, dar mai ales de politicieni. Țara noastră trăiește astăzi vremuri ce permit foarte ușor realizarea acestor creații ce ironizează aspecte sociale (dar mai ales politice); este ceea ce fac scriitorii care colaborează la această publicație, subtil intitulată BOOKLOOK, ce se bucură și de o organizare riguroasă și inteligentă a rubricilor. Membrii colectivului redacțional au o mare contribuție în acest sens, dar nu numai. Toți semnează creații literare în proză sau în versuri, alături de ceilalți colaboratori. 

            Așadar, încă din primele pagini, domnul Eugen Deutsch are ”o întâlnire cu iarna” la Copou, o întâlnire diamantină, veselă și plină de umor, dar continuă și cu două PAR...RODII (la Horia Zilieru și la Elis Râpeanu), ca apoi să creioneze în două poezii personaje ce par desprinse din povești doar la prima vedere... a titlului (Dama fără cămile și Contul lui Monte Cristo). 

            Cu un condei caracteristic, cu un vocabular adecvat și un stil plin de vervă, domnul MIHAI BATOG - BUJENIȚĂ satirizează aspecte pe care le întâlnim zilnic la televizor și de care nu contenim să ne mirăm în sinea noastră: goana, cu orice preț, după rating, poliloghiile uneori (sau mai mereu!) lipsite de sens ale politicienilor, pretențiile nejustificate ale cetățenilor pentru care guvernul trebuie să facă totul (Marea secetă periodică). Sunt alăturate prozei și două sonete: al vântului (ce bate prin buzunare) și al gerului (în lipsa căruia prețurile se dilată). 

             Desigur, un punct forte al revistei este epigrama, această specie sintetică a literaturii, ce cuprinde în doar câteva versuri, acea ”poantă” savurată de cei care citesc sau ascultă. Ea este îndreptată și aici spre realitățile social - politice ale vremii, viață conjugală, aspecte bahice, zodii (Gheorghe Bălăceanu, Mihai Haivas, Nicolae Stancu și Val Andreescu - într-un interesant ”duet al greilor”, Georgeta Paula Dimitriu în duet cu altă doamnă, Madeleine Davidson, Florin Stratulat - în premieră la BOOKLOOK, ca și noi!, Ioan Mugurel Sasu - posesor al unui ”umor din Bucovina”, Lică Pavel, plimbându-se ”hai-hui printre zodii”, Aurel Baican, Mihai Stancu și, nu în ultimul rând, Mihai Caba).

             Interesante, cu tușe umoristice evidente, lecturi agreabile și alerte realizează și cei care semnează proză în acest număr al revistei: Violeta Urdă (ce se joacă pur și simplu cu expresii latinești cunoscute, introducându-le în dialoguri savuroase), Florentina Loredana Dalian (un fel de comentariu comic, dar și amar al unui alegător ce primește o scrisoare electorală de la un candidat), Bogdan Ulmu (care, în trei texte, expune o întreagă erudiție), Ananie Gagniuc (o poveste cu un comic de situație de tot hazul), Cornel Udrea (ce surprinde un aspect hilar, dar, vai, cât de real, al unei persoane căreia i se plătește o masă pentru a reține patru lideri ai puterii spre a nu fi prezenți la discursul celor din opoziție), Dorel Schor (care nu nimerește nicicum felicitări potrivite adresate unor cupluri).

                Se remarcă, de asemenea, rondelurile perfect versificate ale domnului Mihai Sălcuțan, Exercițiile de răsucit limba (dar poate și de răsucit politica!) ale domnului George Roca, dar și poezia doamnei Georgeta Resteman, M-am hotărât, acum aștept chinezii  (ce sugerează, în subtext, faptul că, în ziua de azi, politica poate avea un rol important, dar nu pentru toată lumea, poate doar pentru oportuniști).

                 Felicitări tuturor pentru creațiile incluse în această publicație, felicitări pentru toate activitățile desfășurate, dar și pentru acordarea Premiului de Excelență în colaborare, primit din partea Centrului de Zi YACHAD Iași! Mulțumim încă o dată pentru a ne fi inclus în această Revistă internațională de literatură umoristică!

            

          

15 IANUARIE 2014 

164 DE ANI DE LA NAȘTEREA POETULUI MIHAI EMINESCU

       ”Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie, și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va vesteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale.” (George Călinescu - Viața lui Mihai Eminescu )

        La 164 de ani de la nașterea genialului poet al românilor, constatăm că afirmația lui George Călinescu își păstrează veridicitatea, iar pământul românesc, în ciuda tuturor eforturilor, încă nu și-a strâns toate sevele,  parfumul crinului întruchipat de Eminescu nefiind încă egalat ... Cuvintele sunt prea sărace pentru a defini personalitatea acestui titan al literaturii române, ce a ridicat limbajul și mesajul poetic la cel mai înalt nivel. De aceea, din iubire, admirație și respect, evocăm în fiecare an, la mijloc de ianuarie, figura emblematică națională și universală a celui care a depășit generația sa prin inteligență, erudiție și har, dar și a celui care, trecut în neființă, și-a consolidat locul binemeritat pe treapta cea mai înaltă a podiumului creației literare.

       Așadar, în acest an, am fost onorați, profesori și elevi, să prezentăm un program artistic dedicat poetului-nepereche, la Centrul Cultural Ruginoasa, instituție condusă de doamna CRISTINA AXINIA, în fața unui public numeros  compus din elevi și cadre didactice. Imaginea lui Mihai Eminescu postată la începutul acestui articol reprezintă un tablou pictat de talentata doamnă profesoară de istorie de la Școala Ruginoasa, CRISTINA CIUBOTARU - COGUȚ, care a ales să își exprime pasiunea pentru opera eminesciană și pentru tot ce reprezintă Eminescu prin această lucrare plastică. Programul a fost coordonat și moderat de doamna profesoară PETRONELA ANGHELUȚĂ, iar colaboratoare fidele au fost doamnele profesoare: MARIA - NICOLETA ROTARIU, GEORGIANA- ALEXANDRA VASILE, MIRABELA ALEXANDROV, GABRIELA VRÂNCIANU, echipă ce constituie, de fapt, Catedra de limba română și de limbi străine. Elevii au recitat poezii din lirica eminesciană, au făcut o incursiune în biografia celui evocat, au rememorat prietenia literară Creangă-Eminescu sau relația specială Veronica-Eminescu, au transpus versuri ale poetului în limbile franceză și engleză, iar o elevă de la Școala Ruginoasa a interpretat la vioară, cu sensibilitate, ”Pe lângă plopii fără soț”. Elevii de la Școala Ruginoasa au dramatizat un fragment din ”Scrisoarea III”, iar cei de la Școala Rediu au recitat, pe un fond muzical adecvat, într-un decor sugestiv, versuri ce au emoționat audiența.
       Programul artistic al elevilor de la Școala Dumbrăvița a debutat prin recitarea poeziei ”Dor de Eminescu” de Adrian Păunescu, recitare suprapusă pe melodia interpretată de Alexandru Zărnescu. Apoi, doamna profesoară Petronela Angheluță a prezentat un material PPT, în care s-a realizat legătura poetului nostru național cu poetul basarabean Grigore Vieru, acest ”Eminescu al Basarabiei”, care s-a alăturat în nemurire ”fratelui” său de peste Prut, în anul 2009, pe 18 ianuarie, în urma unui accident suferit chiar în noaptea dintre 15 și 16 ianuarie. Parcă fiind chemat de Eminescu printre stele, în chiar data nașterii acestuia, Grigore Vieru își închide ”recile pleoape”, lăsând cartea ”deschisă”, așa cum prevedea în anul 1964, când a publicat poezia ”Legământ (Lui Mihai Eminescu)”. Odată cu publicarea acestei poezii, poetul-simbol al Basarabiei consfințește regăsirea limbii române pe aceste plaiuri greu încercate de istorie. Pentru Grigore Vieru, Eminescu era ”lacrima de foc a Universului”, el l-a iubit pe Eminescu și a avut un adevărat cult pentru cel la al cărui mormânt s-a recules, ca mai apoi să i se alăture în lumea de dincolo. Trecând Prutul în anul 1973, pentru prima dată în România, a dobândit prieteni mulți, printre care și Adrian Păunescu. A iubit limba română și a venerat-o până la ultima suflare, limbă la a cărei zidire ”s-ar putea crede că întreaga natură a ostenit”. În anul 2010, la un an de la moartea lui Grigore Vieru, pe Aleea Clasicilor din Chișinău, a fost așezat, spre pioasă recunoaștere, bustul poetului, iar un an mai târziu, i-a fost  alăturat bustul lui Adrian Păunescu, trecut și el în eternitate. Grigore Vieru spunea: ”Nu sunt un mare poet. Nu harul, ci lacrima mea e  mare”. Pentru Eminescu, au fost mari și harul și lacrima deopotrivă. Elevii au recitat poezii aparținând lui Adrian Păunescu, Nicolae Dabija, Grigore Vieru și Vera Crăciun. La final, pe melodia ”Legământ”, interpretată de magistralul Tudor Gheorghe, iubitor de poezie românească, dar și patriot, au fost rostite versurile scrise de Grigore Vieru, ca o premoniție ce s-a adeverit.

”De-acum aș putea
Și fără picioare trăi,
Da, fără de ele-
La cine vroiam să ajung
Am ajuns.

Și fără ochi,
Da, fără de ei
Aș putea să trăiesc –
Pe cine vroiam să văd
Am văzut.

Și fără de mâini
Aș putea să trăiesc
Da, fără de ele-
Pe cine vroiam să cuprind
Am cuprins.”
                                                
                                                 Grigore Vieru

Așadar, poporul român, avându-l pe Eminescu, a avut totul. Poporul român și generațiile ce au urmat POETULUI au ajuns la Eminescu, l-au văzut pe Eminescu, l-au cuprins pe Eminescu...Dacă îl avem pe Eminescu, suntem un popor ales de Dumnezeu să-l fi avut; dacă poporul român a născut un poet ce l-a așezat în universalitate, am avut cel mai prețios dar.

”Fără Eminescu am fi mai altfel și mai săraci”. (Tudor Vianu)