Dacă nu ai amintiri, nu ai dreptate!

Constantin Chirilă

        

            La numeroase evenimente ale Asociației ”Universul Prieteniei” Iași, l-am întâlnit pe domnul Constantin Chirilă, despre care nu știam mai nimic, dar care, cu minuțiozitate și cu pasiune, realiza filmări sau fotografii ale manifestărilor, ajungând să posede o adevărată arhivă, chiar istorică, prin surprinderea nu numai a activităților în sine, dar și a unor personalități de seamă ale istoriei și culturii române, de la noi sau din Republica Moldova.

            Împreună cu doamna profesor Diana Vrabie, de la Universitatea din Bălți, a lansat, la Muzeul  Unirii Iași, cartea ”Declinul istoric al Basarabiei și Bucovinei”, la care am participat, iar cu această ocazie, am intrat în posesia altei cărți scrise de domnul Constantin Chirilă, ”Dacă nu ai amintiri, nu ai dreptate!”, ajunsă la ediția a II-a.

            Este imposibil ca lectura acestei cărți să nu te atingă, să nu te emoționeze, să nu te cutremure. Am descoperit o altă față a autorului (numit de către Nicolae Dabija în Cuvântul înainte al lucrării ”un alt Badea Cârțan”) care a bătut cu piciorul drumul dintre Iași și Chișinău, la propriu și la figurat.

            Titlul cărții reprezintă una dintre zicerile memorabile presărate pe parcursul cărții, rostite de ”măicuța Natalia Ilașcu”, mama eroului-martir Ilie Ilașcu, prigonit, timp de nouă ani, în închisorile de la Hlinaia și Tiraspol. Constantin Chirilă a devenit, din anul 1998, îngerul păzitor al familiei Ilașcu și mai ales al mamei Natalia, rămasă într-un alt martiriu, în singurătate și sărăcie, după moartea soțului ei și după încarcerarea ”băietului mamei, Ilie”. Este prezentată, cu documente și fotografii, o dramă (atât a mamei, cât și a fiului) asumată cu patriotism, dar și cu durere. Prin tot ce a întreprins pentru măicuța Natalia, domnul Constantin Chirilă parcurge și el, într-un fel, drumul cauzei pentru care Ilie Ilașcu s-a sacrificat, cauză ce poate fi cuantificată într-o singură propoziție exclamativă: ”Vă iubesc, popor român!”, rostită din temnița de la Tiraspol  de către Ilie Ilașcu. Comparat cu eroi ai istoriei trecute, Ilie Ilașcu nu seamănă, poate, cu niciunul dintre aceștia, prin dimensiunea jertfei pe care, în contextul actual, nimeni nu ar mai putea s-o accepte, cu atât mai mult cu cât ipocrizia și slugărnicia unor conducători ai vremurilor noastre nu cunosc limite în calea lor spre putere și spre realizarea unor interese partinice ori chiar individuale.

             Constantin Chirilă devine un alt fiu al măicuței Natalia, prin devotamentul, dăruirea și chiar sacrificiul făcut pentru a întinde o mână de ajutor sau pentru a-i alina sufletul îndurerat de mamă. Datorită intervențiilor lui, mama lui Ilie Ilașcu a putut să vină în România, într-un pelerinaj la mănăstiri sau chiar a putut fi internată în ultima lună de viață la un spital din Iași.

            Pentru Constantin Chirilă, tot ce ține de Basarabia și Bucovina înseamnă împlinire supremă, mulțumire sufletească de a fi fost - chiar și o picătură într-un ocean - sprijinitorul și apărătorul celor cu care s-a identificat, prin trăirile profunde ce l-au marcat, poate chiar din copilărie, când ”primeam adevărate lecții de istorie, simțeam iubirea pământului sfânt românesc,… iubirea de neam și de Țară și toate acestea mi-au rămas întipărite în minte pentru totdeauna”, când copiii generației lui ”au trăit cu respirația războiului în spate” (”Declinul istoric al Basarabiei și Bucovinei”).

            Cu emoție este redată euforia primei întâlniri a românilor de pe cele două maluri ale Prutului, la Podul de Flori, după 1989, dar autorul mărturisește că a fost și martor ocular al evenimentelor din anul 1991, când s-a aflat în mijlocul luptelor ce se dădeau în acea vreme în Moldova. A participat la mitinguri și la greva foamei inițiată de soțiile bărbaților din grupul ”Ilașcu”. De asemenea, la 22 octombrie 1993, a fost inițiatorul  parcurgerii drumului de la Iași la Chișinău, pe jos, pentru a depune la mormintele lui Ion și Doina Aldea Teodorovici o mână de pământ românesc de la Teiul lui Eminescu, drum ce s-a încheiat la 29 octombrie 1993. Acest drum simbolic (dar nu lipsit de pericole) impresionează și se poate constitui într-o adevărată lecție de patriotism pentru generațiile de azi.

              Constantin Chirilă a fost martor al zguduitoarelor vorbe ale Nataliei Ilașcu, înregistrate pe un reportofon: ”Puiul mamei, chinuitul mamei, osânditul mamei”; ”floarea mamei”; ”tinerelul mamei”; ”Pentru ce? Pentru ce? Pentru Prutul ista și granița asta?”. Dar, dincolo de acestea, în ciuda suferinței și a bocetelor de jale, mama Natalia Ilașcu preferă dreptatea, și nu umilința în genunchi, așa cum o face și fiul: ”Așa murim, cum a murit Hristos pe cruce, așa murim și eu și el, nu îngenunchem la păgâni!”.

              Primul român din țară care s-a întâlnit cu patriotul Ilie Ilașcu în prima sa zi de libertate a fost Constantin Chirilă, care se afla la Chișinău în ziua eliberării acestuia. L-a însoțit, împreună cu mai multe persoane, la mormintele părinților, la înmormântarea cărora nu a fost lăsat să participe, fiind întemnițat și care n-au apucat să-l mai vadă înainte de moarte. Cumplit de dureros destin al unui OM care, sacrificându-se pentru țară și neam, a îndurat martiriul detenției și s-a întors la casa părintească rămasă goală, dar cu atâtea amintiri ale greu încercatei mame. O mamă fericită că a dat naștere unui OM ales pentru jertfă (precum un alt Meșter Manole), dar nefericită prin chinurile și prin nesfârșita așteptare a copilului pe care cu greu l-a crescut (”cu mămăligă și cu cir”). O mamă care își dorea să aibă în casă harta României Mari, ”chiar de m-or ucide”, o mamă-exponent al femeilor din Basarabia, o mamă chinuită de dorul pruncului supus la atrocități, torturat fizic și psihic, o mamă într-o continuă căutare a fiului pierdut pentru totdeauna.

            Datorită lui Constantin Chirilă am putut să ne umplem sufletele de un cald patriotism, dar, în același timp, să resimțim amărăciunea unor destine frânte și crunte, subjugate de o istorie nedreaptă.  Cartea de față generează o temă de meditație profundă:  libertatea nu este tot o închisoare, un alt fel de închisoare, nu numai pentru Ilie Ilașcu, dar și pentru mulți dintre cei care s-au sacrificat sau nu?... 

ZIUA CULTURII NAȚIONALE – 15 IANUARIE 2015

LANSAREA PROIECTULUI EDUCAȚIONAL ”UNIVERSUL CUVINTELOR”

                  Constituindu-se drept o continuare a proiectului ”Reflexii de lumină, inocență și magie”, derulat la Ruginoasa pe parcursul câtorva luni și finalizat cu lansarea cărții cu același titlu la 1 Iunie 2014, Proiectul educațional ”Universul cuvintelor” are, anul acesta, privilegiul de a fi fost aprobat de Inspectoratul Școlar Județean Iași și inclus în Calendarul Activităților Educative Județene. 

                 Echipa de implementare are următoarea componență: prof. Simona Fuiorea-Novac (director al Școlii Rediu-Dumbrăvița), prof. Petronela Angheluță (profesor de limba română- Școala Dumbrăvița), prof. Georgiana Vasile (profesor limba română - Școala Rediu) și doamna Rodica Rodean (președinte Asociația ”Universul Prieteniei” Iași. Obiectivele pe care sperăm să le atingem la finalul proiectului sunt:

dezvoltarea creativităţii elevilor,dezvoltarea dorinţei de a cunoaşte valorile culturii ieşene şi naţionale,

formarea personalităţii elevilor prin puterea exemplului; exprimarea creativităţii elevilor prin participarea la activităţi cu caracter interdisciplinar (muzică, poezie, teatru, artă decorativă), descoperirea de noi talente literare şi stimularea spiritului competiţional, realizarea unui schimb valoros de experienţă între copiii de aceeaşi vârstă, dar cu experienţe de viaţă diferite.

                 Alături de  Inspectoratul Școlar Județean Iași, avem ca parteneri școli, instituții și parohii din județul Iași:  Colegiul Național ,,Octav Băncilă” Iași, Liceul Tehnologic Valea –Seacă, Şcolile Gimnaziale ,,I. Cantacuzino’’ Paşcani, ,”I. Creangă”  Iaşi, Ruginoasa,  Gâşteşti,  Lunca, Heleşteni, Asociaţia „Universul Prieteniei” Iaşi, Asociaţia Literară ”Păstorel” Iaşi, Centrul Cultural Ruginoasa, Primăria Ruginoasa,            Parohia ”Sfinţii Împărați Constantin şi Elena” – Rediu, Parohia ”Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” – Dumbrăviţa.

                    Grupul-țintă se constituie din elevi de la școlile implicate în proiect, dar și din elevii participanți la concursul de creație literară, care vor fi și beneficiari ai proiectului.

                Integrându-se în domeniul artistic (cu subdomeniile teatru, literatură, muzică), proiectul se va desfășura în perioada ianuarie – iunie 2015, iar modalitățile de lucru vor fi diverse: activităţi sub formă de prelegere, cenaclu literar, workshop, concurs de creaţie literară, realizarea unor piese de teatru,
vizionări de filme ecranizate după opere literare, participări la evenimentele culturale organizate de Asociaţia Literară ”Păstorel” Iaşi şi Asociaţia “Universul Prieteniei” Iaşi, editarea  şi lansarea volumului de creații literare și a revistei școlare bianuale.

                   Activitatea – cheie a proiectului o constituie concursul de creaţie literară la nivel judeţean, care se va concretiza cu editarea şi lansarea unui volum de creaţii ale elevilor, realizat în colaborare cu Editura PIM Iaşi, volum ce se va intitula “Universul cuvintelor” și care va avea ca temă NATURA.

                  Creaţiile elevilor vor fi evaluate de un juriu de specialitate format din poeţi consacraţi și cadre didactice şi premiate din fondurile asigurate de sponsori, iar cele mai reuşite lucrări vor fi publicate în volumul „Universul cuvintelor”. Jurizarea va fi efectuată de către următorii: Emilian Marcu (scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor din România, membru în Consiliul Director al Asociaţiei ”Universul Prieteniei” Iaşi) – preşedinte juriu, Mihai Batog Bujeniţă (scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor din România, preşedinte al Asociaţiei Literare ”Păstorel”) – membru, Mioara Bahna (profesor de Limba şi literatura română la Colegiul Naţional ”Alexandru Vlahuţă” Rîmnicu Sărat, critic literar) – membru, Simona Fuiorea – Novac (director la Şcoala Gimnazială Rediu – Dumbrăviţa) – membru, Petronela Angheluţă (profesor de Limba şi literatura română la Şcoala Gimnazială Dumbrăviţa)- membru, Georgiana – Alexandra Vasile (profesor de Limba şi literatura română la Şcoala Gimnazială Rediu) -  secretar.

                Va fi editată și o revistă școlară bianuală, iar activitățile incluse în proiect vor fi evaluate prin informări periodice trimise la Inspectoratul Școlar Județean Iași.

                  Vizăm și un plan de continuitate prin formarea unei echipe de sprijin (alcătuită din cadre didactice, parteneri  şi elevi participanţi la proiect pentru popularizarea rezultatelor Proiectului, atât în Şcoala Gimnazială Rediu – Dumbrăviţa, cât şi în alte şcoli din ţară) și prin implementarea rezultatelor și a experienței acumulate în primul an în cadrul proiectului.

               Reperele esențiale ale proiectului au fost prezentate  de către doamnele Rodica Rodean (președinte Asociația ”Universul prieteniei” Iași) și Petronela Angheluță,  în cadrul ședinței lunare de cenaclu a Asociaței Literare ”Păstorel” (ședință condusă de președintele acesteia, domnul Mihai Batog Bujeniță), ce a avut loc la Iași, în data de 11 ianuarie 2015.

                    Conform Programului de activități aferent, ne-am propus lansarea oficială a proiectului, în incinta Centrului Cultural Ruginoasa, eveniment care a beneficiat de prezența unor personalități literare ieșene: scriitorii Horia Zilieru, Emilian Marcu și Mihai Batog Bujeniță (președinte al Asociației Libere ”Păstorel”), membri ai Uniunii Scriitorilor din România.  Sub genericul ”Sub flamură eminesciană”, a fost susținut colocviul cu tema ”Eminescu – emblemă a identității naționale”. Prin intervențiile lor, invitații, alături de talentatul actor ieșean Emil Gnatenco (ce a recitat din creația eminesciană poemele: ”Scrisoarea I”, ”Glossă”, ”La steaua”, ”Venere și Madonă”), au făcut posibil ”basmul eminescian” în care ne-am aflat cu toții timp de două ore, oglindindu-ne în lacrima eminesciană evocată sublim și inedit de către domnii Horia Zilieru și Emilian Marcu.

                     Moderatorii acțiunii au fost doamna Rodica Rodean (președinte al Asociației ”Universul Prieteniei” Iași)  și doamna Cristina-Ioana Axinia (director al Centrului cultural Ruginoasa), iar doamna profesoară Georgiana-Alexandra Vasile a realizat prezentarea principalelor puncte ale proiectului.

                      Au existat numeroase alocuțiuni ale celor prezenți (Nina Gonța Coleaghin, Mihai Lupu, Magdalena Ungureanu, Preot Pavel Pavel), iar momentul poetic al programului a fost coordonat de doamna profesoară Petronela Angheluță. Elevi ai claselor a VI-a, a VII-a și a VIII-a au  recitat poezii închinate ”omului frumos” al neamului românesc de către poetul Emilian Marcu (”Dor de Eminescu”, ”Vorbind de Eminescu”), dar și  un poem tulburător dedicat poetului basarabean Grigore Vieru, care, legat de poetul nepereche, printr-o premoniție literară ce avea să se împlinească, după 45 de ani,  și-a început zborul  spre Luceafărul pe care l-a adorat în noaptea de 15 spre 16 ianuarie. La 18 ianuarie, ”lacrima lui Mihai Eminescu” a părăsit lumea aceasta pentru a trăi, etern, simplu ca iarba, în stele.

                      Așadar, prin această amplă și de suflet manifestare, am demarat activitățile propuse în Proiectul județean ”Universul cuvintelor”, pe care îl dorim continuat și finalizat cu succes, cu sprijinul tuturor celor implicați, cărora le aducem mulțumiri, cu toată considerația.

                  

                  

           

FAȚĂ ÎN FAȚĂ – ANGELA RIBINCIUC

                    Înainte de noaptea dintre ani, așteptând petrecerea de Revelion, am lecturat o carte apărută la Editura PIM, sub egida Asociației Universul Prieteniei Iași (președinte Rodica Rodean), ”Antologie literară de la Dunărea de Jos”, ce cuprinde creații literare (versuri și proză) ale unor cunoscuți scriitori gălățeni, dintre care mi-a reținut atenția, în mod special și plăcut, poeta Angela Ribinciuc.

                    Autoarea ne pune FAȚĂ ÎN FAȚĂ cu realități sensibile ale vieții, în care m-am regăsit și care mi-au mers în sufletul ale cărui legi ne rămân mereu necunoscute, așa cum ea însăși susține, prin versuri sincere care  fac facilă intrarea în chiar sufletul eului liric. Învățăm, din versurile transparente și luminoase, că sufletul are propriile legi și că nu putem lupta cu sufletul atunci când acesta este împovărat. Sufletele sunt diferite, așa cum ființele sunt diverse, iar remediile pentru suferință ori tristețe doar el, sufletul, le poate găsi, independent de voința noastră.

                    Doamna Angela Ribinciuc transmite mesaje pozitive, îndemnându-ne să revenim la viață, atunci când suntem încercați de soartă, să nu ne lăsăm învinși și să nu abandonăm lupta cu viața, ori chiar să ne confesăm copacilor de la care putem învăța să rămânem în picioare, oricât de grele ar fi eventualele obstacole.

                      Motivațiile întoarcerii la viață sunt multiple și convingătoare: speranța de a fi la unison  cu sufletul-pereche, cu partenerul care te așteaptă la capăt de drum și care îți dă puterea de a trece peste orice este greu, fie și numai prin faptul că există acolo, undeva, fiindu-ți alături, afecțiunea adevărată și sinceră a prietenilor tăcuți ce așteaptă cu răbdare, în umbra vieții, să fie chemați la nevoie. Este clamată importanța prieteniei în singurătatea vieții, care, oricum, este populată de oameni pasageri (care pleacă și vin), iar uneori, noi înșine devenim ”cel care pleacă” sau ”cel care vine”. Destinul implacabil revine ca motiv liric, având o forță, dar și o importanță covârșitoare, ducându-i pe oameni ”pe drumuri diferite”, ca apoi să-i pună ”față în față”, pentru o eventuală evaluare a schimbării, pentru ca ”sufletul” compatibil să se reflecte ca într-o oglindă în propriul eu, în propria ființă. Conform destinului, ”despărțirea vine înainte să reușim să punem totul în ordine”, fiindcă suntem puși în fața faptului împlinit, în fața unei crude realități, plecarea definitivă. De aceea, clipa prezentă trebuie prețuită, cu atât mai mult cu cât durerea despărțirilor devine mai acută odată cu trecerea timpului. Și oamenii trebuie să-și găsească locul meritat în inima semenilor în sufletul cărora vor lăsa, inevitabil, ”un gol” ce nu mai poate fi umplut.

                       De asemenea, ceea ce impresionează și impulsionează, în același timp, este ideea îndrăznelii de a visa și de a pune în practică visul: victoria omului asupra vieții poate fi generată de ”un mugur de vis” ce poate deveni real, dacă îi dăm curs.

                               Aflăm, din confesiunile lirice ale autoarei, ceea ce contează cu adevărat de ziua ”noastră”, dar nu numai, poate chiar în toată existența noastră efemeră: ”poți fi singur” și totuși ”să nu te simți părăsit”, poți avea prieteni lângă tine și totuși să fii singur, poți să nu ai nimic și ”să simți că ai totul” ori ”să ai oricât de mult și să nu fii mulțumit”. Ceea ce primează, însă, în această zi ”a noastră”, este, dincolo de toate, bucuria citită în ochii celor dragi.

                      Aceste câteva poezii ale doamnei Angela Ribinciuc însumează o filozofie de viață, transpusă în judecăți de valoare ce ating inimile sensibile, făcându-le să vibreze și concluzionează un concept cu care nu putem decât să fim de acord, ”la unison” cu autoarea: viața este ”ceea ce noi o facem să fie”!                     

    

FEȚELE  INSOMNIEI – EMILIAN MARCU

             Patriotismul mult exagerat  în perioada comunistă a căzut în desuetudine după Revoluția din 1989, ascunzându-se într-un con de umbră. Cu toate acestea, patriotismul ar trebui să fie o stare permanentă  a unui popor. A-ți iubi țara, neamul din care faci parte integrantă, a cinsti și a respecta eroii și martirii care s-au jertfit așa cum poate nimeni n-ar mai face-o astăzi, toate acestea devin un deziderat tot mai greu de atins.

            Manifestările patriotismului românesc nu se mai regăsesc decât sporadic în anumite segmente ale societății din ce în ce mai divizate. Conducătorii României de după Revoluție nu au fost patrioți și nici credincioși, ori au fost, cu ipocrizie, pseudo-patrioți și pseudo-credincioși. Această concluzie poate fi extrasă din tot ceea ce s-a realizat și s-a construit în această perioadă. Fără credință și fără iubire de patrie nu se poate realiza nimic durabil, totul este superficial, totul este făurit pentru sine și pentru grupul de interese căruia se subordonează, deseori, guvernanții. Falsitatea și demagogia, minciuna și dezmățul politic au ajuns la rangul cel mai înalt, valorile sunt îndepărtate ori se retrag singure, dreptatea nu mai este dreptate, legile nu mai sunt legi, iar poporul este doar o masă de oameni manipulată în direcția dorită, nicidecum niște oameni stăpâni pe propriul destin, cu identitate și cu idealuri.

             Este nevoie acum de o redeșteptare a românilor, de o ”trezvie” din ”somnul cel de moarte”, este vremea să ne reîntoarcem spre înaintașii eroi și martiri, cu pioșenie, respect, admirație și recunoștință. Este ceea ce realizează poetul Emilian Marcu prin volumul de poezii ”Fețele insomniei”, carte-bijuterie a liricii patriotice contemporane, în care sunt evocate figurile istorice legendare ale neamului românesc. Poetul descoperă, în acest periplu, fețele nesomnului, vrând parcă să provoace o insomnie a întregului neam românesc, întru redeșteptare națională. Fețele insomniei sunt multiple, ele capătă chipurile figurilor emblematice ale românilor, figuri dăltuite în istorie și în memorie. Autorul ne invită și ne incită la redescoperirea valorilor reale ale poporului român, se întoarce însuși spre eroi și martiri, demonstrând o nedisimulată dragoste de țară și un real patriotism.

              Figurile simbolice ale neamului românesc au devenit ”EFIGII SUB LANURI DE ROUĂ”: ”Duce Ștefan țara-n palmele lui mari”, ”Doja este visul de-a fi țării fiu”, capul domnului Mihai ”vrând să-și cate trupul se îmbracă-n grai”, ”Brâncoveanu-și cată fiii prin baladă”, Cantemir îmbracă țara cu cărți, ”Tudor își tot duce somnul prin fântâni”, ”Conștiință clară e Bălcescu-n zale”, iar ”Cuza tot mai poartă patria pe brață”.

            Atașamentul față de patrie și sentimentul că aparține acesteia cu toată ființa pot fi deduse din poeme-perle ale cărții: patria este ”CLIPA DE NEMURIRE” a poetului, țara trebuie să fie ”-n hatul ei cel sfânt”. Neamul, graiul, românii uniți, Dacia întreagă sunt repere sacre pentru împlinirea cărora este invocată divinitatea, cu înflăcărare, cu speranță, dar și cu o durere abia citită printre rânduri (Fă, Doamne, pentru noi dreptate).

            Continuitatea poporului român pe aceste meleaguri este surprinsă în poezia ”Aici suntem cu țara”: urmașii lui Decebal formează o țară ce nu ne-a fost dată ”cu-mprumut”, o țară vegheată de Carpați și de Dunăre, o țară făurită între HATURILE-SCUT. Dealtfel, HATUL devine metafora-simbol a multora dintre poeziile volumului, așa cum apare și în sfâșietorul poem ”Cu pământ în raniță”. Strigătul poetului este aici, la propriu și la figurat, un strigăt de neputință față de soarta românilor de dincolo de Prut, supuși blestemului de a fi despărțiți de țara-mamă. Hatul devine laimotivul poeziei ce se constituie într-un bocet sfâșietor, într-un plânset nesfârșit (”Haturile ni-s mai scunde”, ”Hatul luat fără de rost”, ”Ne-am făcut din haturi piept”). ”Hatul care nu mai e”  trebuie plâns de fiul uituc, trebuie luat înapoi, fiindcă el plânge în noi și ne caută. Hatul este și granița care desparte ”țările române”, pentru care soldatul se jertfește. Hatul trebuie să fie ”lumină”, ”brâu” pentru soldatul în trupul căruia ”hatul se zbate”.

                 Un alt poem cutremurător și extrem de sensibil (atât ca formă, cât și ca fond) este cel intitulat ”Doina”, dedicat poetului basarabean Grigore Vieru, frate întru veșnicie și nemurire cu al nostru Eminescu. Chemarea directă a ”fratelui” este tulburătoare, cu atât mai mult cu cât o ”apă” îi desparte și ”un hat” i l-a răpit.  Poetul trebuie să găsească o ”limbă” potrivită în care să i se adreseze, o limbă despre care știm cu siguranță că nu poate fi decât dulcea și încercata limbă română, în ciuda vitregiilor cu care aceasta s-a confruntat de-a lungul vremurilor. Limba nu este aici numai o modalitate de comunicare, ea devine atitudine față de cei care nu înțeleg limba dreptății, limba păcii, a înfrățirii ori a dezrobirii. Limba este ”cuțit aprins în coastă”, ea simbolizând durerile generațiilor întregi, geamătul înăbușit al fraților despărțiți de frații de același sânge. Acest ”cuțit” se va fi trezit, cândva, din latență și va fi făcut, poate, dreptate, înfigându-și vârful în chiar istoria nedreaptă ce a traversat aceste locuri, separate de un veșnic ”hat” și de un veșnic ”râu”.

                 Ca un corolar al acestor minunate poeme patriotice, ca o pecete sau o completare a acestora, se așează, poate nu întâmplător, la final, pe soclul cuvenit, martirul, eroul neamului românesc, poetul (dar nu numai poet, poate, mai ales, jurnalist de excepție, cu o clarviziune și cu un patriotism ce depășesc limitele) Mihai Eminescu, sacrificat de contemporani, așa cum și astăzi sunt sacrificate adevăratele valori ale neamului românesc. Devenit incomod pentru politicienii vremii și pentru interesele partinice ale acestora, Eminescu a fost ”nebunul” care gândea prea profund, care nu făcea niciun compromis, care avea planuri istorice magnifice pentru acest popor, planuri ce încurcau pe ”mai marii” politicieni români din acea vreme. Opera lui Eminescu (poetică, dar mai ales, jurnalistică) rămâne și astăzi, la 125 de ani de la trecerea lui în nemurire, actuală, atât de acut actuală, de parcă el însuși s-ar plimba pe străzi alături de noi, plângându-ne soarta.

            Eminescu a lăsat un ”testament” inestimabil, nu doar prin operă, ci prin ceea ce a reprezentat pentru neamul românesc, prin linia dreaptă pe care urmat-o fără frică de consecințele pe care și le-a asumat. De la el învățăm ”că viața nu-i o tăvălire prin noroi”, că martiriul este cel care ne poate ține mereu vii. Prin ”tomurile-testamente” ne arată cum poate strivi pe cei care se zbat zadarnic; Eminescu este ”limba-n care scrii”, el este ”Biblie limbii române”. Singurătatea poetului care nu poate respira în rafturi  în care ”n-a-ncăput”, neputința acestuia de a vorbi liber, sunt repere care generează ”dorul de Eminescu”:  ”domnul”, ”prinț… îmbrăcat în veșnicie”, ”românescul nostru mit”. Lui trebuie să-i redăm demnitatea, așa cum și el a dăruit demnitatea limbii române, pe el trebuie să-l așezăm acolo unde îi este locul, deasupra tuturor, pavăză țării pe care a iubit-o, zeu tutelar al limbii române pe care a îmbrăcat-o ”în ținuta ei de gală”.

           Așadar, poetul Emilian Marcu aduce, prin aceste poeme, un sincer și cald  elogiu patrioților români (domnitori, eroi, martiri), într-o curată și elaborată ”limbă română”, dovedind propria iubire de țară, de neam, integrându-se ca un tot unitar în sufletul istoriei rememorate și în însăși ființa acestui popor!

TOBELE MUTE – EMILIAN MARCU

                     Oameni și destine… Oameni și istorie… Oameni și conducători… Oameni… uneori jucării ale sorții propice ori potrivnice, pioni pe o tablă invizibilă de șah, mutați de o mână nevăzută, după reguli neștiute și nebănuite… Oameni-victime ale vicisitudinilor istoriei ori ale unor lideri care au vrut să conducă lumea, jucându-se cu viețile a mii de oameni…  Vieți care au luat o turnură dramatică, fiind forțați să suporte chinuri și suferințe inimaginabile… Ce vină au avut acești oameni? Doar faptul că s-au născut într-un timp  nepotrivit, că s-au aflat sub acele ”vremi” în care au fost forțați să-și părăsească locuințele,  să plece într-o pribegie fără de sfârșit, din care mulți nu s-au mai putut întoarce…

                    Sunt gândurile care mi-au venit în minte după lectura romanului ”Tobele mute”, scris  de Emilian Marcu, un roman-fluviu (aproape 400 de pagini), un roman-metaforă a libertății ca ”figură de stil”, un roman-simbol al ideii de libertate, ce pendulează între ”închisoare” (sat-lagăr) și ”eliberare”(plecarea din satul-lagăr).

                   Scriitorul aduce în prim-plan o lume care avut neșansa unei istorii zbuciumate, o comunitate a unui sat-lagăr din mijlocul Siberiei, din perioada anilor 44 (o istorie pe care generațiile actuale nu o cunosc și pe care, poate, ar trebui să și-o însușească, asemenea unui remember, spre neuitare). Oamenii trăiesc aici după legi aspre, determinate de împrejurările istorice ale timpului, însă, forțați de împrejurări, posedă deja o mare capacitate de adaptare la condițiile locului și devin, în timp, o ”familie” (paznici și prizonieri, copiii acestora ce își schimbă, în joacă, rolurile: copiii paznicilor devin prizonieri, iar ai prizonierilor devin paznici).

                  Se detașează, dintre toate personajele romanului, Ioan Alnimănui, care se născuse în taiga și care rămăsese fără părinții ce muriseră în condiții tragice, sfâșiați de lupi. Numele este sugestiv, pentru că el este doar al satului în care s-a născut, ori doar al femeilor care îl preferau ca partener. El devine al Aliei doar la finalul cărții, când, căsătorindu-se cu aceasta, capătă o identitate pecetluită de nașterea copilului său (tot în lagăr).

                  Satul-lagăr era singura ”casă” pe care o cunoștea Ioan Alnimănui, ”lumea adevărată, cea reală”, iar oamenii care populau satul erau ”un fel de lemne”, ”lemne fără identitate, fără prezent și, mai ales, fără viitor”. Identitatea celor din sat era ”o formă aproape abstractă”, ei erau doar ”o turmă de animale vorbitoare”. Copiii nu aveau  ”niciun fel de trecut, ci numai prezent, iar la viitor nu știau să gândească”. Femeile purtau ”istoria în spate”, ele fiind victime colaterale ale istoriei, fie și prin aceea că au rămas singure, după ce bărbații plecați nu s-au mai întors, devenind eroi în numele ”măreței Rusii” și al ”tătucului”.

                  Realismul unor scene este surprins cu un dramatism sfâșietor (tăierea cailor sau întâmplările crunte prin care trece învățătoarea Tasia).

                  Un element  ce atrage atenția este și limba smulsă a unui clopot, ce pare a scoate în relief, simbolic,  ”limba smulsă” a oamenilor care îndurau viața grea și fără speranță de libertate sau neputința  împotrivirii față de soarta aprigă.

                  Însă cheia cărții o constituie ”tobele”, laitmotiv ce revine sub diverse forme pe parcursul narațiunii. ”Sunetul tobelor”, prezent ca un semnal, se constituie ca un contrapunct, venind, într-un fel, în contradicție cu titlul. După douăzeci de ani, cei din satul-lagăr primesc ordin să părăsească locul și să plece de unde au venit. Desființarea lagărului și eliberarea deținuților ar însemna destrămarea unei familii, a comunității formate în această perioadă. Acum, oamenii sunt dezorientați, nu știu ce este adevărata libertate, ei aparțineau acestor locuri, aparțineau Siberiei, ”deveniseră un tot cu pădurile și cu zăpezile fără sfârșit”. Întrebarea este retorică și apare ca un ecou al întâmplărilor trăite de oamenii nedumeriți, uluiți la aflarea acestei vești: ”Cum adică să fie eliberați?”. Tobele ”tăcuseră deodată”, ”amuțiseră demult”, ca mai apoi ”să sune cu o putere aproape de nebunie”; toboșarii anunță eliberarea printr-un sunet ”sec” al tobelor, iar în ultima parte bătaia tobelor  se intensifică. Spre final, tobele mari și mici se odihneau în brațele toboșarilor.

                 Alia și Ioan al Nimănui, căsătoriți în satul Ivanovca, din apropierea lagărului, parcurg drumul spre acesta, neștiind că deținuții au fost eliberați. Ei aud din depărtare sunetul tobelor, apoi ajung în satul părăsit și pustiu. Ioan Alnimănui ”simți că întregul lui univers s-a răsturnat ca un bolovan de zăpadă peste el. Lumea părea cu fundul în sus.” El realizează că este chiar ”al nimănui” și că nu are unde să plece. Simbolic, Ioan rămâne ”stăpânul mormintelor, al mormintelor părinților lui, stăpânul tinereții lor și al copilăriei sale”, iar tobele zăceau, mute, în magazie.

                  Ioan Alnimănui își face casă nouă în lagărul părăsit, creând o lume liberă, fiindcă acum lagărul nu mai era o închisoare: ”Pentru el libertatea aceasta era: să poată ieși și veni fără să se teamă că tobele vor suna.” Copilul lui Ioan și al Aliei devine simbolul libertății, simbolul lumii celei noi, identitatea regăsită a propriului tată.

                  Nastasia Vavilov, unul dintre personajele memorabile ale cărții constată: ”O fărâmitură în lumea lui Dumnezeu, o fărâmitură, și noi niște firișoare de nisip în lumea aceasta.”

                  Da, toți suntem ”firișoare de nisip”, toți ducem o luptă cu viața, cu ceea ce ne este destinat să trăim, suntem ființe efemere și depindem de acel CINEVA care ne dirijează, chiar cu meticulozitate, uneori, parcursul vieții și chiar al morții.

                 Nu ne rămâne decât să ne întrebăm, împreună cu vocea naratorului și cu vocea personajului episodic Kutâsaev:  ”Cine mai știe dacă eliberarea este plecarea spre o altă lume, ori moartea însăși?”

                Poate că acesta este și mesajul autorului și, poate, nu ne rămâne decât să acceptăm faptul că adevărata eliberare a omului este moartea însăși, deși romanul se încheie cu o speranță: viitorul copilului liber al lui Ioan Alnimănui.

              

      

PRINȚESA FLORILOR – VERA CRĂCIUN

           După emoționanta povestire ”Mura”, doamna Vera Crăciun ne ”surprinde” din nou, dăruindu-ne  o nouă carte, dedicată, de fapt, nepoatei domniei-sale, așa cum ne arată, încă de la început catrenul personalizat, prin care sensibila poetă își manifestă dragostea nețărmurită față de ființa care a devenit ”farmecul” vieții dânsei.

           De această dată, autoarea ne face părtașii unui basm ”frumos”, un basm al ”prințesei florilor”, care trăia în deșert, în singurătate, într-un castel inexistent. Printr-o retrospectivă bine plasată, aflăm cum a ajuns prințesa florilor să trăiască în deșert, aducând acestuia puțină frumusețe, o frumusețe atât de bine surprinsă prin descriere și figuri de stil.

           Și, așa cum aproape în orice basm, la începutul lui se manifestă o lipsă, întâlnim și aici, sub o altă formă, lipsa pe care prințesa o lasă în urma ei, după ce a fost răpită de Împăratul Văzduhului, lipsă care determină tristețea întregului ținut, tristețea celor care încep deja să o caute. Farmecul deosebit al basmului, dar și originalitatea lui sunt  conferite de îmbinarea armonioasă și naturală a versurilor – rondel cu proza.

           Sunt de remarcat și anumite nuanțe de legendă (parfumul florilor vine de la răspândirea miresmei acestora, în timp ce strigau după ajutor), iar căutarea prințesei devine un laitmotiv, ea fiind căutată nostalgic de vântul care repetă o eternă întrebare versificată: ”O, tu, cer… și o, tu, soare/ N-ați văzut Prințesa Floare?”. Frunzele și florile resimt tristețea supărării, fiind și ele într-o permanentă căutare; ghioceii iau forma unor clopoței care o cheamă cu disperare pe Prințesa Florilor. Și căutarea continuă cu asiduitate: copacii, florile toate, an de an, primăveri la rând, nu fac decât să caute fără încetare. Însă prințesa este ținută prizonieră ”din iubire” de către Împăratul Văzduhului și Craiul Singurătății, așteptând trecerea timpului. Dar, cu toate că se bucura de o dragoste neasemuită, prințesa trăiește cu intensitate dorul de părinții de care fusese despărțită. Ca un fel de punct culminant, apare Floarea Deșertului, care o descoperă pe prințesă și care dorește să o ajute să plece acasă. Acum, sentimentele fetei sunt contradictorii: bucurie, tristețea așteptării, dar și regretul de a părăsi nisipul sclipitor al deșertului.

             Ca în orice basm, fantasticul este prezent și se accentuează în continuare: cu ajutorul unei petale fermecate a Florii Deșertului, prințesa va fi dusă acasă, ”plutind” pe această petală. Zborul, atât de prezent în numeroase povești, este perceput de autoare ca o ”plutire” lină, diafană pe deasupra lumii, iar timpul se comprimă, ”ca într-un vis frumos”. Toți se bucură de revederea fetei: Regele Paradisului și Regina Florilor (părinții), întreaga natură, dar și vântul, care îngână ”cântul florilor parfumate”, creat chiar de el. Craiul Florilor, Trandafirul, o cere în căsătorie, iar acceptarea cererii este concepută sub forma unui superb rondel, formă versificată folosită și la completarea tabloului feeric al basmului, când toată lumea florilor este în sărbătoare. Deznodământul poveștii ni-l prezintă pe Împăratul Văzduhului, retras pentru totdeauna în ținutul deșertului, pe care nu l-a mai părăsit, ca un fel de penitență a unui personaj așa-zis negativ.

                Putem spune că doamna Vera Crăciun ne transpune într-o lume cu adevărat minunată a basmului, care nu este populat de personaje negative obișnuite ale acestei specii literare (zmei, balauri, vrăjitoare), ci este, mai degrabă, o lume idilică, fermecătoare, cu personaje preponderent pozitive, ca și cum sufletul pur și inocent al autoarei nu ar putea accepta existența unor ființe care să înspăimânte  copiii. Ea manifestă parcă o anumită grijă de a arăta o lume frumoasă, plină de dragoste, invitându-ne să descoperim ținuturi minunate, pline de flori mirositoare, care au menirea de a îmbogăți mintea și sufletul prin modalitatea ingenuă, delicată, dar și profesionistă a autoarei de a ni le înfățișa.

              Sensibilitatea autoarei, ea însăși o ”prințesă”, poate nu a florilor, dar, cu siguranță, a cuvântului scris, transpare din această poveste, îmbogățindu-ne și nouă sufletele însetate de a cunoaște o lume a inocenței, a frumuseții nealterate.

              Doamna Vera Crăciun ne încântă prin stilul ”copilăresc” de ”a se juca”, practic, cu figurile de stil, cu proza și poezia, rezultatul fiind un mesaj sincer, adresat nu numai celor mici. Nu în ultimul rând, este de amintit și contribuția graficii adecvate, care completează în mod fericit această a doua carte din seria ”Povești și poezii fără sfârșit”.

MURA – amintire vie a mamei

Vera Crăciun

                    Am descoperit conținutul acestei minunate și originale cărți, scrise de Vera Crăciun, odată cu elevii clasei a V-a, cărora le-am propus un ”moment de lectură”, pe parcursul mai multor ore de limba română. Am descoperit frumusețea și delicatețea mesajului cărții odată cu  privirile senine și curioase ale copiilor, care așteptau ora următoare sau chiar mă provocau la continuarea lecturii, pentru a afla ce se întâmplă mai departe cu eroina acestei ”povești adevărate”, putând astfel să constat impactul pozitiv avut asupra publicului cititor (sau ”ascultător”, în acest caz)  – copiii de clasa a V-a. În timpul lecturii, în clasă era o liniște adâncă, elevii fiind foarte atenți, receptivi, pentru ca, după un anumit fragment, să extragă esența, ideea acestuia. Povestirea, pe lângă aspectul preponderent educativ, ne introduce într-o lume necunoscută copiilor de astăzi, o lume care li se dezvăluie sub forma unui ”basm”, pe care ei nu l-au trăit și care îi impresionează la modul cel mai sincer.

                    Așadar, autoarea aduce în prim-plan acest ”început de poveste”, de ”poveste adevărată”, cu o sensibilitate ce înduioșează și pătrunde în cele mai adânci colțuri ale sufletului. Evocarea este presărată cu descrieri emoționante, care își pun amprenta iremediabil pe memoria cititorului. Imaginea simplă, dar complex realizată de autoare, a fetiței Mura, se detașează din întreaga ”poveste”, dedicată, în fond, mamei, ființă rămasă veșnic în sufletele celor care au iubit-o și alături de care amintirea ei va trăi veșnic.

                   Copiii au remarcat faptul că Mura trebuia să înfrunte viața grea de copil din acele vremuri, muncind cu propriile brațe pentru a căpăta ceva în schimb, cu o trudă infinit de grea. Uneori, efortul nu era răsplătit decât cu ”umilință”, așa cum se întâmplă în episodul de la câmp, atunci când, după o zi de muncă istovitoare, copiii nu reușesc să ajungă la brânza atât de mult râvnită, mâncând doar mămăligă. ”Umilința” la care sunt supuși copiii este resimțită profund, înfigându-se, parcă, precum o săgeată, în inimă, dar și în minte. Compasiunea față de Mura este accentuată și de răutatea femeii, percepută ca o trăsătură negativă de caracter a acesteia.

                  Se distinge cu claritate imaginea caldă și ocrotitoare a bunicii Murei, conturată cu delicatețe de către autoare, care scoate în evidență durerea și îngrijorarea bunicii pentru viitorul copiilor, mai ales al Murei, surprinzându-i acesteia frământările interioare, neînțelese de fetiță.

                 Despărțirea fraților de Mura, care va pleca, pentru scurt timp, în casa unor oameni care au intenția de a o înfia, este de-a dreptul cutremurătoare, însă ea rămâne cu sufletul curat, știind să se bucure, pe parcursul drumului spre ”noua casă”, de micile minuni ale vieții (mirosul crud al unui fir de iarbă, alergarea după un puf de păpădie). Am putea spune că ”drumul” devine unul inițiatic, ca în unele basme în care apare ca ”motiv”, fetița descoperind o lume nouă, însă aceasta nefiind pe placul ei, acum ”drumul” este refăcut în sens invers, spre casa bunicii, în fugă, cu teamă în suflet. Eroina aleargă spre casa în care putea plânge de dorul mamei, în care o aștepta îmbrățișarea bunicii, la sânul căreia putea găsi alinarea  și siguranța de care avea atât de multă nevoie. Deși acest copil are un  destin amar și chinuitor, aflându-se într-o continuă suferință, cu mâinile și cu inima sfâșiate, toate aceste neajunsuri se topeau în iubirea, admirația și prețuirea oferite de bunică.

                Un alt motiv preferat de prozatoare este și acela al ”somnului”, care, sub privirea ocrotitoare a bunicii, este unul liniștitor, purificator, iar alteori, el spală și curăță ochii și face ca ”zorii dimineții” să fie ”atât de curați”.

                Casa în care fetița ajunge și în care stă doar o noapte, deși incomparabilă cu modesta căsuță a bunicii, nu-i oferă căldura unui cămin fericit și liniștit, ci tristețe și singurătate. Am concluzionat, împreună cu elevii mei, că adevăratele bogății ale vieții sunt iubirea, siguranța simțită alături de cei dragi, protecția, chiar dacă acestea sunt copleșite de sărăcie materială.

                Dar, după estomparea vremurilor de restriște, împlinirea destinului a venit atunci când Mura și-a găsit perechea, ”cel mai chipeș fecior din sat” (precum un Făt – Frumos din basme), alături de care a  înălțat ”cea mai frumoasă casă din sat”.

               Cu o originală ”oralitate” a stilului, doamna Vera Crăciun ne spune un basm, alcătuit dintr-un amalgam de realitate și ficțiune, utilizând mai ales metafore dantelate, catifelate și transmițând sentimente  de tristețe, nostalgie și dragoste, izvorâte din însăși ființa autoarei, al cărei suflet cald, plin de emoții, iubește, din preaplinul inimii, viața, oamenii și, mai ales, literatura, din care face o profesie de credință!