MURA – amintire vie a mamei

Vera Crăciun

                    Am descoperit conținutul acestei minunate și originale cărți, scrise de Vera Crăciun, odată cu elevii clasei a V-a, cărora le-am propus un ”moment de lectură”, pe parcursul mai multor ore de limba română. Am descoperit frumusețea și delicatețea mesajului cărții odată cu  privirile senine și curioase ale copiilor, care așteptau ora următoare sau chiar mă provocau la continuarea lecturii, pentru a afla ce se întâmplă mai departe cu eroina acestei ”povești adevărate”, putând astfel să constat impactul pozitiv avut asupra publicului cititor (sau ”ascultător”, în acest caz)  – copiii de clasa a V-a. În timpul lecturii, în clasă era o liniște adâncă, elevii fiind foarte atenți, receptivi, pentru ca, după un anumit fragment, să extragă esența, ideea acestuia. Povestirea, pe lângă aspectul preponderent educativ, ne introduce într-o lume necunoscută copiilor de astăzi, o lume care li se dezvăluie sub forma unui ”basm”, pe care ei nu l-au trăit și care îi impresionează la modul cel mai sincer.

                    Așadar, autoarea aduce în prim-plan acest ”început de poveste”, de ”poveste adevărată”, cu o sensibilitate ce înduioșează și pătrunde în cele mai adânci colțuri ale sufletului. Evocarea este presărată cu descrieri emoționante, care își pun amprenta iremediabil pe memoria cititorului. Imaginea simplă, dar complex realizată de autoare, a fetiței Mura, se detașează din întreaga ”poveste”, dedicată, în fond, mamei, ființă rămasă veșnic în sufletele celor care au iubit-o și alături de care amintirea ei va trăi veșnic.

                   Copiii au remarcat faptul că Mura trebuia să înfrunte viața grea de copil din acele vremuri, muncind cu propriile brațe pentru a căpăta ceva în schimb, cu o trudă infinit de grea. Uneori, efortul nu era răsplătit decât cu ”umilință”, așa cum se întâmplă în episodul de la câmp, atunci când, după o zi de muncă istovitoare, copiii nu reușesc să ajungă la brânza atât de mult râvnită, mâncând doar mămăligă. ”Umilința” la care sunt supuși copiii este resimțită profund, înfigându-se, parcă, precum o săgeată, în inimă, dar și în minte. Compasiunea față de Mura este accentuată și de răutatea femeii, percepută ca o trăsătură negativă de caracter a acesteia.

                  Se distinge cu claritate imaginea caldă și ocrotitoare a bunicii Murei, conturată cu delicatețe de către autoare, care scoate în evidență durerea și îngrijorarea bunicii pentru viitorul copiilor, mai ales al Murei, surprinzându-i acesteia frământările interioare, neînțelese de fetiță.

                 Despărțirea fraților de Mura, care va pleca, pentru scurt timp, în casa unor oameni care au intenția de a o înfia, este de-a dreptul cutremurătoare, însă ea rămâne cu sufletul curat, știind să se bucure, pe parcursul drumului spre ”noua casă”, de micile minuni ale vieții (mirosul crud al unui fir de iarbă, alergarea după un puf de păpădie). Am putea spune că ”drumul” devine unul inițiatic, ca în unele basme în care apare ca ”motiv”, fetița descoperind o lume nouă, însă aceasta nefiind pe placul ei, acum ”drumul” este refăcut în sens invers, spre casa bunicii, în fugă, cu teamă în suflet. Eroina aleargă spre casa în care putea plânge de dorul mamei, în care o aștepta îmbrățișarea bunicii, la sânul căreia putea găsi alinarea  și siguranța de care avea atât de multă nevoie. Deși acest copil are un  destin amar și chinuitor, aflându-se într-o continuă suferință, cu mâinile și cu inima sfâșiate, toate aceste neajunsuri se topeau în iubirea, admirația și prețuirea oferite de bunică.

                Un alt motiv preferat de prozatoare este și acela al ”somnului”, care, sub privirea ocrotitoare a bunicii, este unul liniștitor, purificator, iar alteori, el spală și curăță ochii și face ca ”zorii dimineții” să fie ”atât de curați”.

                Casa în care fetița ajunge și în care stă doar o noapte, deși incomparabilă cu modesta căsuță a bunicii, nu-i oferă căldura unui cămin fericit și liniștit, ci tristețe și singurătate. Am concluzionat, împreună cu elevii mei, că adevăratele bogății ale vieții sunt iubirea, siguranța simțită alături de cei dragi, protecția, chiar dacă acestea sunt copleșite de sărăcie materială.

                Dar, după estomparea vremurilor de restriște, împlinirea destinului a venit atunci când Mura și-a găsit perechea, ”cel mai chipeș fecior din sat” (precum un Făt – Frumos din basme), alături de care a  înălțat ”cea mai frumoasă casă din sat”.

               Cu o originală ”oralitate” a stilului, doamna Vera Crăciun ne spune un basm, alcătuit dintr-un amalgam de realitate și ficțiune, utilizând mai ales metafore dantelate, catifelate și transmițând sentimente  de tristețe, nostalgie și dragoste, izvorâte din însăși ființa autoarei, al cărei suflet cald, plin de emoții, iubește, din preaplinul inimii, viața, oamenii și, mai ales, literatura, din care face o profesie de credință!

CLEPSIDRA VIEȚII – NISIP STRECURAT ÎN SUFLETE…

”43” – OLGUȚA LUNCAȘU TRIFAN

                Cu un titlu inedit și original și cu o copertă extrem de sugestivă, cartea ”43”, semnată de doamna Olguța Luncașu Trifan aduce, pe lângă aceste aspecte, o altă noutate în peisajul literar actual: este o ediție bilingvă (română – franceză), foarte bine concepută sub toate aspectele.

               Literatura, în special poezia, este văzută de autoare drept o ”terapie” a sufletului, prin care poate fi înlăturată singurătatea; este ceea ce se demonstrează cu prisosință în volumul de față, care cuprinde 43 de poezii, al căror mesaj este profund și sensibil totodată.

              Lectura poemelor captivează, de la început până la sfârșit, iar tentația lecturii în limba franceză devine o necesitate, o curiozitate și chiar o plăcere pentru cunoscătorii acestei limbi melodioase.

             Poeta este adânc ancorată în lumea satului, pe care o percepe în chip nostalgic, uneori dureros, pendulând între trecut (”satul bătrân”) și o posibilă renaștere, ca o regenerare perpetuă. O discretă filozofie asupra vieții transpare din nostalgia după copilărie sau adolescență, după dorul de ”copila trecutului”, care ar fi vrut să pună piedică timpului nemilos. În alte poezii, autoarea se oprește asupra unui aspect social sfâșietor: depopularea satelor românești și, în același timp, ”îmbătrânirea” acestor sate, însă, paradoxal, bătrânii ”trăiesc” în cimitir, populându-l pe acesta. Dar, pe de altă parte, ”bucuriile vieții” sunt percepute, sub diverse aspecte, tot în lumea satului natal, pe care îl venerează.

             Înflăcărarea patriotică  a autoarei, dar și revolta acesteia se pot citi printre rândurile poemului în care, ca un crunt adevăr, este sugerată umilința românilor în propria țară, furată de ”mitici”. Ea face apel la ”deșteptarea” demnității românilor, o deșteptare parcă dintr-un ”somn de moarte”.

             Și iubirea este prezentă în acest volum; uneori, ea generează drame intens trăite: (”suflet spart în bucăți”, ”cioburile sufletului”, ”dezbrăcată de suflet”) și este finalizată într-un ”tremur” ce pare a nu mai avea sfârșit. Poeta încearcă a descoperi taina lacrimilor iubitului, invitându-l să împartă amândoi tristețea chinuitoare. Alteori, fiind un ”rebel ghem de iluzii”, descoperă iubirea în ”vise interzise”. Dorința mistuitoare a contopirii celor doi îndrăgostiți, dar și a completării lor prin ”lacrimă”, ”vis” sau ”voce” pretinde acel ”timp pentru noi”, pentru dragoste. Alteori, eul liric se manifestă printr-o zbatere între două ziduri: își îndeamnă iubitul să plece, îi mărturisește neiubirea, deși are sentimente de iubire, de adorație. Speră ca el să revină și își exprimă dorința nemărturisită de a-și fi alături unul altuia, într-un timp infinit. În însăși ființa poetei, iubitul este omniprezent, pentru că, fără existența lui, nicio împlinire nu este posibilă.

             ”Neputințele” sunt topite în regăsiri permanente, până la alegerea vieții, ca o speranță nesfârșită. Poeta pătrunde în esența călătoriei prin viață, într-un stil original, inconfundabil, în care cu toții ne regăsim: tot ce contează, în final, este înțelegerea vieții, dar și a păcatelor inerente existenței pe pământ.

                    Dintr-o altă poezie transpar dorul și dragostea de viață. Fiindcă, de fapt, prin exclamația retorică ”nu vreau să mor”, se distinge, discret, ideea că este peste puterile noastre să ne împotrivim destinului implacabil, dar poate fi și o chemare disperată a vieții care, deși  ne va devora, este totuși invocată și dorită.

                    Suferințele lumii nu o lasă indiferentă, mai ales suferințele mamelor ce-și veghează ”pruncii” bolnavi. Sensibilitatea poetei sesizează disperarea că rugile acestora nu mai ajung la Cel de sus. Cutremurătoare prin mesajul poetic transmis este poezia ”Veșnic tineri”, în care se descoperă veșnicia în iubire prin moarte a doi îndrăgostiți. Concluzia, laconică, dar dureros de reală, este aceea că ”viața își urmează cursul”, în ciuda dispariției celor doi și a suferinței mamelor rămase neconsolate.

                   O altă latură a cărții este cea care evocă figurile părinților, mai ales a mamei, în a cărei ”oglindă” poeta se privește cu o dragoste nespusă, copleșitoare, dar animată și de o putere nebănuită  de a înfrunta viața pentru cea mai dragă ființă – mama. Evocarea sensibilă a acesteia, trăită cu intensitate, transmite emoții cititorului, precum un balsam pe un suflet rănit. Este de remarcat ”scena” duioasă a întâlnirii mamă – fiică, cea din urmă dorind cu ardoare ca mama să-i șteargă cu ”colțul vechi de la năframă” lacrima suferințelor și a dorurilor nemărturisite. În altă poezie, cu tristețe nemărginită, este sugerată prăpastia timpului ce nu poate fi trecută spre mamă, spre brațele ei mângâietoare, la sfârșit de an, când i se promite de către mamă că ”va ninge”.

                  ”Un tată” este evocat în clipa despărțirii eterne, când sufletul îngenuncheat al ”unei fete” este dus la groapă de ”blestemata soartă”. Tată și fiică rămân, parcă, personaje dintr-un basm ce-a  fost ”odată”.

                  Toamna ia chipul unei nostalgii îmbinate cu aspectele frumoase ale anotimpului (frunzele ruginite, culori cenușii / gutuia, vrăbiuța, vinul, crizantemele). Mirosul sfânt al gutuii este invocat și în alte poeme, fiind, se pare, fructul preferat de poetă, datorită combinației dulci-amărui, ce poate fi asociată cu însăși viața.

                   Poezia ”Condei îndrăgostit” pare a fi o ”ars poetica”  a creației doamnei Olguța Luncașu Trifan. Cititorul de suflete se va bucura de goliciunea iubirii condeiului îndrăgostit, în ale cărui mreje este prinsă poeta.

                   Ultima poezie din volum este o pecete a tristeții, a neîmplinirii unei iubiri, a unui dor, a unei despărțiri, dar și o pecete a unei consolări sau resemnări. Autoarea demonstrează, prin profunzimea discursului liric, o cunoaștere a detaliilor profunde ale existenței, o caldă sensibilitate, exprimate în versuri sincere și  emoționante, de o certă valoare artistică!

Prof. Petronela Angheluță