FEȚELE
INSOMNIEI – EMILIAN MARCU
Patriotismul mult exagerat în perioada comunistă a căzut în desuetudine
după Revoluția din 1989, ascunzându-se într-un con de umbră. Cu toate acestea, patriotismul
ar trebui să fie o stare permanentă a
unui popor. A-ți iubi țara, neamul din care faci parte integrantă, a cinsti și
a respecta eroii și martirii care s-au jertfit așa cum poate nimeni n-ar mai
face-o astăzi, toate acestea devin un deziderat tot mai greu de atins.
Manifestările patriotismului
românesc nu se mai regăsesc decât sporadic în anumite segmente ale societății
din ce în ce mai divizate. Conducătorii României de după Revoluție nu au fost
patrioți și nici credincioși, ori au fost, cu ipocrizie, pseudo-patrioți și
pseudo-credincioși. Această concluzie poate fi extrasă din tot ceea ce s-a
realizat și s-a construit în această perioadă. Fără credință și fără iubire de
patrie nu se poate realiza nimic durabil, totul este superficial, totul este
făurit pentru sine și pentru grupul de interese căruia se subordonează,
deseori, guvernanții. Falsitatea și demagogia, minciuna și dezmățul politic au
ajuns la rangul cel mai înalt, valorile sunt îndepărtate ori se retrag singure,
dreptatea nu mai este dreptate, legile nu mai sunt legi, iar poporul este doar
o masă de oameni manipulată în direcția dorită, nicidecum niște oameni stăpâni
pe propriul destin, cu identitate și cu idealuri.
Este nevoie acum de o redeșteptare
a românilor, de o ”trezvie” din ”somnul cel de moarte”, este vremea să ne
reîntoarcem spre înaintașii eroi și martiri, cu pioșenie, respect, admirație și
recunoștință. Este ceea ce realizează poetul Emilian Marcu prin volumul de
poezii ”Fețele insomniei”, carte-bijuterie a liricii patriotice contemporane,
în care sunt evocate figurile istorice legendare ale neamului românesc. Poetul
descoperă, în acest periplu, fețele nesomnului, vrând parcă să provoace o
insomnie a întregului neam românesc, întru redeșteptare națională. Fețele
insomniei sunt multiple, ele capătă chipurile figurilor emblematice ale
românilor, figuri dăltuite în istorie și în memorie. Autorul ne invită și ne
incită la redescoperirea valorilor reale ale poporului român, se întoarce
însuși spre eroi și martiri, demonstrând o nedisimulată dragoste de țară și un
real patriotism.
Figurile simbolice ale neamului românesc au
devenit ”EFIGII SUB LANURI DE ROUĂ”: ”Duce Ștefan țara-n palmele lui mari”,
”Doja este visul de-a fi țării fiu”, capul domnului Mihai ”vrând să-și cate
trupul se îmbracă-n grai”, ”Brâncoveanu-și cată fiii prin baladă”, Cantemir
îmbracă țara cu cărți, ”Tudor își tot duce somnul prin fântâni”, ”Conștiință
clară e Bălcescu-n zale”, iar ”Cuza tot mai poartă patria pe brață”.
Atașamentul față de patrie și
sentimentul că aparține acesteia cu toată ființa pot fi deduse din poeme-perle
ale cărții: patria este ”CLIPA DE NEMURIRE” a poetului, țara trebuie să fie ”-n
hatul ei cel sfânt”. Neamul, graiul, românii uniți, Dacia întreagă sunt repere
sacre pentru împlinirea cărora este invocată divinitatea, cu înflăcărare, cu
speranță, dar și cu o durere abia citită printre rânduri (Fă, Doamne, pentru noi
dreptate).
Continuitatea poporului român pe
aceste meleaguri este surprinsă în poezia ”Aici suntem cu țara”: urmașii lui
Decebal formează o țară ce nu ne-a fost dată ”cu-mprumut”, o țară vegheată de
Carpați și de Dunăre, o țară făurită între HATURILE-SCUT. Dealtfel, HATUL
devine metafora-simbol a multora dintre poeziile volumului, așa cum apare și în
sfâșietorul poem ”Cu pământ în raniță”. Strigătul poetului este aici, la
propriu și la figurat, un strigăt de neputință față de soarta românilor de
dincolo de Prut, supuși blestemului de a fi despărțiți de țara-mamă. Hatul
devine laimotivul poeziei ce se constituie într-un bocet sfâșietor, într-un
plânset nesfârșit (”Haturile ni-s mai scunde”, ”Hatul luat fără de rost”,
”Ne-am făcut din haturi piept”). ”Hatul care nu mai e” trebuie plâns de fiul uituc, trebuie luat
înapoi, fiindcă el plânge în noi și ne caută. Hatul este și granița care
desparte ”țările române”, pentru care soldatul se jertfește. Hatul trebuie să
fie ”lumină”, ”brâu” pentru soldatul în trupul căruia ”hatul se zbate”.
Un alt poem cutremurător și extrem de
sensibil (atât ca formă, cât și ca fond) este cel intitulat ”Doina”, dedicat
poetului basarabean Grigore Vieru, frate întru veșnicie și nemurire cu al
nostru Eminescu. Chemarea directă a ”fratelui” este tulburătoare, cu atât mai
mult cu cât o ”apă” îi desparte și ”un hat” i l-a răpit. Poetul trebuie să găsească o ”limbă”
potrivită în care să i se adreseze, o limbă despre care știm cu siguranță că nu
poate fi decât dulcea și încercata limbă română, în ciuda vitregiilor cu care
aceasta s-a confruntat de-a lungul vremurilor. Limba nu este aici numai o
modalitate de comunicare, ea devine atitudine față de cei care nu înțeleg limba
dreptății, limba păcii, a înfrățirii ori a dezrobirii. Limba este ”cuțit aprins
în coastă”, ea simbolizând durerile generațiilor întregi, geamătul înăbușit al
fraților despărțiți de frații de același sânge. Acest ”cuțit” se va fi trezit,
cândva, din latență și va fi făcut, poate, dreptate, înfigându-și vârful în
chiar istoria nedreaptă ce a traversat aceste locuri, separate de un veșnic
”hat” și de un veșnic ”râu”.
Ca
un corolar al acestor minunate poeme patriotice, ca o pecete sau o completare a
acestora, se așează, poate nu întâmplător, la final, pe soclul cuvenit,
martirul, eroul neamului românesc, poetul (dar nu numai poet, poate, mai ales,
jurnalist de excepție, cu o clarviziune și cu un patriotism ce depășesc
limitele) Mihai Eminescu, sacrificat de contemporani, așa cum și astăzi sunt
sacrificate adevăratele valori ale neamului românesc. Devenit incomod pentru
politicienii vremii și pentru interesele partinice ale acestora, Eminescu a
fost ”nebunul” care gândea prea profund, care nu făcea niciun compromis, care
avea planuri istorice magnifice pentru acest popor, planuri ce încurcau pe ”mai
marii” politicieni români din acea vreme. Opera lui Eminescu (poetică, dar mai
ales, jurnalistică) rămâne și astăzi, la 125 de ani de la trecerea lui în
nemurire, actuală, atât de acut actuală, de parcă el însuși s-ar plimba pe
străzi alături de noi, plângându-ne soarta.
Eminescu a lăsat un ”testament”
inestimabil, nu doar prin operă, ci prin ceea ce a reprezentat pentru neamul
românesc, prin linia dreaptă pe care urmat-o fără frică de consecințele pe care
și le-a asumat. De la el învățăm ”că viața nu-i o tăvălire prin noroi”, că
martiriul este cel care ne poate ține mereu vii. Prin ”tomurile-testamente” ne
arată cum poate strivi pe cei care se zbat zadarnic; Eminescu este ”limba-n
care scrii”, el este ”Biblie limbii române”. Singurătatea poetului care nu
poate respira în rafturi în care
”n-a-ncăput”, neputința acestuia de a vorbi liber, sunt repere care generează
”dorul de Eminescu”: ”domnul”, ”prinț…
îmbrăcat în veșnicie”, ”românescul nostru mit”. Lui trebuie să-i redăm
demnitatea, așa cum și el a dăruit demnitatea limbii române, pe el trebuie să-l
așezăm acolo unde îi este locul, deasupra tuturor, pavăză țării pe care a
iubit-o, zeu tutelar al limbii române pe care a îmbrăcat-o ”în ținuta ei de
gală”.
Așadar, poetul Emilian Marcu aduce,
prin aceste poeme, un sincer și cald
elogiu patrioților români (domnitori, eroi, martiri), într-o curată și
elaborată ”limbă română”, dovedind propria iubire de țară, de neam,
integrându-se ca un tot unitar în sufletul istoriei rememorate și în însăși
ființa acestui popor!