URME DE DRAGOSTE

Marian Malciu

 

                 Al treilea roman al scriitorului Marian Malciu, ”Urme de dragoste”, aduce în prim-plan o lume reală, dar foarte dură în același timp, lume pe care noi, cititorii, trebuie să o privim cu luciditate și pe care trebuie să o acceptăm așa cum este. Lectura acestui roman este foarte captivantă, narațiunea prinzându-te în mrejele ei, cu dorința nedisimulată de a urmări evoluția personajelor atât de bine conturate, încât parcă le urmărești ca într-un film ce se derulează aievea. Pe de altă parte, scriitorul prezintă, cu vocația narativă cunoscută și din alte scrieri, realități  mai puțin plăcute ce se petrec în societatea românească. La prima vedere, acestea ne oripilează, însă, constatându-le, din păcate,  în imediata noastră apropiere, zi de zi, nu putem decât să le acceptăm ca atare, deși cu amărăciune în suflet.

                 Lumea din jurul nostru este supusă, din punct de vedere al moralității, unor prefaceri negative generate de răsturnarea valorilor, de existența corupției despre care atât de mult se vorbește, de influențe nu tocmai ortodoxe venite din afara granițelor, pe care suntem tentați să le copiem cu voluptate, deși multe dintre ele sunt neavenite și nu se pliază deloc pe structura spirituală a neamului nostru, atât de încercat de-a lungul istoriei sale, dar, iată, și în zilele noastre...

                  Personajul principal al cărții, Violeta, de etnie rromă, urmează un destin marcat de însăși originea sa etnică. Frumoasă, dar dintr-o familie cu posibilități reduse de trai, cade victimă, încă de la o vârstă fragedă,  abuzului unui personaj de joasă speță, Mișu Diaconescu, băiat de bani gata, dar depravat până în măduva oaselor, individ fără srupule, ce profită de naivitatea și puritatea acestei fete inocente. Aceasta va suporta consecințele faptei toată viața, deoarece bărbatul cu care se va căsători mai târziu află, în împrejurări ce țin tot de destin, deloc întâmplătoare, despre situația Violetei, și divorțează, aducându-i acuze nefondate, fiindcă, nu-i așa, nici el nu este un om de calitate, care să încerce să înțeleagă ipostaza femeii și să-i acorde circumstanțe atenuante. Violeta rămâne să lupte cu destinul, cu viața, împotriva celor doi care au avut o influență nefastă asupra viitorului ei, dar are de partea sa pe avocata Ramona Vlădescu, aceasta ajutând-o dezinteresat, îndrăgind-o pe fata aspru încercată de întâmplările cumplite prin care a trecut. Avocata rămâne un exemplu pozitiv, fiindcă refuză să accepte un ”cadou” oferit de Violeta cu cele mai bune intenții, pe când avocatul soțului acesteia se lasă mituit, într-un mod ordinar, devenind exponentul funcționarilor șpăgari nu numai din această categorie socio-profesională, ci și din altele, aspect deloc plăcut, dar care trebuie recunoscut ca o tară a societății românești, credem, de neeradicat.

                    Planurile acțiunii romanului sunt foarte bine dirijate, alternându-se logic, antrenant, iar personajele sunt urmărite în evoluția lor, ori chiar în involuția lor (Mișu Diaconescu, ce ajunge avocat fără succes, cu o viață dezordonată, dezmățată chiar, urmărind-o pe Violeta după ani de la incident, tot pentru a-i provoca rău). Violeta însă, în ciuda problemei care i-a afectat întreaga viață, rămâne cu sufletul deschis, deși rănit, cu o bunătate și o predispoziție de a ierta, calități ce o caracterizează când, în finalul romanului, intervine în altercația dintre cei doi bărbați (soțul și Mișu), salvându-l de la moarte pe cel care a fost incipitul necazurilor sale. Discret, naratorul dă de înțeles o posibilă schimbare în bine a personajului negativ, dându-i o șansă de reabilitare, înțelegând gestul celei de care abuzase cu ani în urmă și care l-a salvat, deși, poate, el nu merita acest lucru. Violeta îi dă șansa de a regreta fapta făcută, de a înțelege că în viață trebuie să iertăm, pentru că iertarea este apanajul oamenilor de calitate, așa cum rămâne ea, fata pe care cititorul o compătimește, dar o și admiră pentru verticalitatea de care dă dovadă. Abia în finalul cărții, Violeta poate ridica ochii din pământ, privind spre cer, spre divinitate, așa cum ar fi trebuit s-o facă, poate, dintotdeauna.

                    La prima vedere, pentru persoanele așa-zis pudibonde, limbajul utilizat de personaje este unul aparent trivial, care ar putea ”oripila”; dar acest limbaj devine un mijloc de caracterizare a personajelor și în măsura în care, da, de ce să nu recunoaștem, este folosit și ”audiat” chiar în apropierea noastră și de care avem tentația să ne ferim ori să-l evităm. Scriitorul privește, cu realism și curaj, în față, acest limbaj pe care-l plasează personajelor sale, dând culoare și chiar o individualitate proprie acestora.

                     Romanul se încheie simetric, unitar, prin frânturi din discuțiile oamenilor obișnuiți, discuții ce apar și la început, referitoare la subiecte ce macină societatea (politică, pensii, nivel de trai), sugerându-se faptul că drame precum cea trăită de Violeta trec în plan secund, lumea neînțelegând ori nefiind capabilă să înțeleagă sau chiar să intervină în aplanarea unor asemenea conflicte. Cu alte cuvinte, lumea nu se oprește în loc dacă această ființă nevinovată, prototip al omului lovit de soartă, a avut de suferit cu urmări nefaste, care și-au pus amprenta pe sufletul ei. Chiar dacă este țigancă, ea este un om ce nu trebuie discriminat, cu atât mai mult cu cât are calități de necontestat și duce o viață cinstită, deși plină de lipsuri.

                      Așadar, domnul Marian Malciu realizează, și de această dată, o poveste de viață prin care impresionează și ne face să credem, totuși, într-un licăr de speranță: ”urmele de dragoste” nu pot fi șterse, ele trebuie să devină permanente, trebuie să influențeze în bine oamenii și, poate, cu mai multă dragoste, am putea schimba ceva în noi înșine și chiar în lumea din jurul nostru!