TOBELE MUTE – EMILIAN MARCU

                     Oameni și destine… Oameni și istorie… Oameni și conducători… Oameni… uneori jucării ale sorții propice ori potrivnice, pioni pe o tablă invizibilă de șah, mutați de o mână nevăzută, după reguli neștiute și nebănuite… Oameni-victime ale vicisitudinilor istoriei ori ale unor lideri care au vrut să conducă lumea, jucându-se cu viețile a mii de oameni…  Vieți care au luat o turnură dramatică, fiind forțați să suporte chinuri și suferințe inimaginabile… Ce vină au avut acești oameni? Doar faptul că s-au născut într-un timp  nepotrivit, că s-au aflat sub acele ”vremi” în care au fost forțați să-și părăsească locuințele,  să plece într-o pribegie fără de sfârșit, din care mulți nu s-au mai putut întoarce…

                    Sunt gândurile care mi-au venit în minte după lectura romanului ”Tobele mute”, scris  de Emilian Marcu, un roman-fluviu (aproape 400 de pagini), un roman-metaforă a libertății ca ”figură de stil”, un roman-simbol al ideii de libertate, ce pendulează între ”închisoare” (sat-lagăr) și ”eliberare”(plecarea din satul-lagăr).

                   Scriitorul aduce în prim-plan o lume care avut neșansa unei istorii zbuciumate, o comunitate a unui sat-lagăr din mijlocul Siberiei, din perioada anilor 44 (o istorie pe care generațiile actuale nu o cunosc și pe care, poate, ar trebui să și-o însușească, asemenea unui remember, spre neuitare). Oamenii trăiesc aici după legi aspre, determinate de împrejurările istorice ale timpului, însă, forțați de împrejurări, posedă deja o mare capacitate de adaptare la condițiile locului și devin, în timp, o ”familie” (paznici și prizonieri, copiii acestora ce își schimbă, în joacă, rolurile: copiii paznicilor devin prizonieri, iar ai prizonierilor devin paznici).

                  Se detașează, dintre toate personajele romanului, Ioan Alnimănui, care se născuse în taiga și care rămăsese fără părinții ce muriseră în condiții tragice, sfâșiați de lupi. Numele este sugestiv, pentru că el este doar al satului în care s-a născut, ori doar al femeilor care îl preferau ca partener. El devine al Aliei doar la finalul cărții, când, căsătorindu-se cu aceasta, capătă o identitate pecetluită de nașterea copilului său (tot în lagăr).

                  Satul-lagăr era singura ”casă” pe care o cunoștea Ioan Alnimănui, ”lumea adevărată, cea reală”, iar oamenii care populau satul erau ”un fel de lemne”, ”lemne fără identitate, fără prezent și, mai ales, fără viitor”. Identitatea celor din sat era ”o formă aproape abstractă”, ei erau doar ”o turmă de animale vorbitoare”. Copiii nu aveau  ”niciun fel de trecut, ci numai prezent, iar la viitor nu știau să gândească”. Femeile purtau ”istoria în spate”, ele fiind victime colaterale ale istoriei, fie și prin aceea că au rămas singure, după ce bărbații plecați nu s-au mai întors, devenind eroi în numele ”măreței Rusii” și al ”tătucului”.

                  Realismul unor scene este surprins cu un dramatism sfâșietor (tăierea cailor sau întâmplările crunte prin care trece învățătoarea Tasia).

                  Un element  ce atrage atenția este și limba smulsă a unui clopot, ce pare a scoate în relief, simbolic,  ”limba smulsă” a oamenilor care îndurau viața grea și fără speranță de libertate sau neputința  împotrivirii față de soarta aprigă.

                  Însă cheia cărții o constituie ”tobele”, laitmotiv ce revine sub diverse forme pe parcursul narațiunii. ”Sunetul tobelor”, prezent ca un semnal, se constituie ca un contrapunct, venind, într-un fel, în contradicție cu titlul. După douăzeci de ani, cei din satul-lagăr primesc ordin să părăsească locul și să plece de unde au venit. Desființarea lagărului și eliberarea deținuților ar însemna destrămarea unei familii, a comunității formate în această perioadă. Acum, oamenii sunt dezorientați, nu știu ce este adevărata libertate, ei aparțineau acestor locuri, aparțineau Siberiei, ”deveniseră un tot cu pădurile și cu zăpezile fără sfârșit”. Întrebarea este retorică și apare ca un ecou al întâmplărilor trăite de oamenii nedumeriți, uluiți la aflarea acestei vești: ”Cum adică să fie eliberați?”. Tobele ”tăcuseră deodată”, ”amuțiseră demult”, ca mai apoi ”să sune cu o putere aproape de nebunie”; toboșarii anunță eliberarea printr-un sunet ”sec” al tobelor, iar în ultima parte bătaia tobelor  se intensifică. Spre final, tobele mari și mici se odihneau în brațele toboșarilor.

                 Alia și Ioan al Nimănui, căsătoriți în satul Ivanovca, din apropierea lagărului, parcurg drumul spre acesta, neștiind că deținuții au fost eliberați. Ei aud din depărtare sunetul tobelor, apoi ajung în satul părăsit și pustiu. Ioan Alnimănui ”simți că întregul lui univers s-a răsturnat ca un bolovan de zăpadă peste el. Lumea părea cu fundul în sus.” El realizează că este chiar ”al nimănui” și că nu are unde să plece. Simbolic, Ioan rămâne ”stăpânul mormintelor, al mormintelor părinților lui, stăpânul tinereții lor și al copilăriei sale”, iar tobele zăceau, mute, în magazie.

                  Ioan Alnimănui își face casă nouă în lagărul părăsit, creând o lume liberă, fiindcă acum lagărul nu mai era o închisoare: ”Pentru el libertatea aceasta era: să poată ieși și veni fără să se teamă că tobele vor suna.” Copilul lui Ioan și al Aliei devine simbolul libertății, simbolul lumii celei noi, identitatea regăsită a propriului tată.

                  Nastasia Vavilov, unul dintre personajele memorabile ale cărții constată: ”O fărâmitură în lumea lui Dumnezeu, o fărâmitură, și noi niște firișoare de nisip în lumea aceasta.”

                  Da, toți suntem ”firișoare de nisip”, toți ducem o luptă cu viața, cu ceea ce ne este destinat să trăim, suntem ființe efemere și depindem de acel CINEVA care ne dirijează, chiar cu meticulozitate, uneori, parcursul vieții și chiar al morții.

                 Nu ne rămâne decât să ne întrebăm, împreună cu vocea naratorului și cu vocea personajului episodic Kutâsaev:  ”Cine mai știe dacă eliberarea este plecarea spre o altă lume, ori moartea însăși?”

                Poate că acesta este și mesajul autorului și, poate, nu ne rămâne decât să acceptăm faptul că adevărata eliberare a omului este moartea însăși, deși romanul se încheie cu o speranță: viitorul copilului liber al lui Ioan Alnimănui.