FEȚELE  INSOMNIEI – EMILIAN MARCU

             Patriotismul mult exagerat  în perioada comunistă a căzut în desuetudine după Revoluția din 1989, ascunzându-se într-un con de umbră. Cu toate acestea, patriotismul ar trebui să fie o stare permanentă  a unui popor. A-ți iubi țara, neamul din care faci parte integrantă, a cinsti și a respecta eroii și martirii care s-au jertfit așa cum poate nimeni n-ar mai face-o astăzi, toate acestea devin un deziderat tot mai greu de atins.

            Manifestările patriotismului românesc nu se mai regăsesc decât sporadic în anumite segmente ale societății din ce în ce mai divizate. Conducătorii României de după Revoluție nu au fost patrioți și nici credincioși, ori au fost, cu ipocrizie, pseudo-patrioți și pseudo-credincioși. Această concluzie poate fi extrasă din tot ceea ce s-a realizat și s-a construit în această perioadă. Fără credință și fără iubire de patrie nu se poate realiza nimic durabil, totul este superficial, totul este făurit pentru sine și pentru grupul de interese căruia se subordonează, deseori, guvernanții. Falsitatea și demagogia, minciuna și dezmățul politic au ajuns la rangul cel mai înalt, valorile sunt îndepărtate ori se retrag singure, dreptatea nu mai este dreptate, legile nu mai sunt legi, iar poporul este doar o masă de oameni manipulată în direcția dorită, nicidecum niște oameni stăpâni pe propriul destin, cu identitate și cu idealuri.

             Este nevoie acum de o redeșteptare a românilor, de o ”trezvie” din ”somnul cel de moarte”, este vremea să ne reîntoarcem spre înaintașii eroi și martiri, cu pioșenie, respect, admirație și recunoștință. Este ceea ce realizează poetul Emilian Marcu prin volumul de poezii ”Fețele insomniei”, carte-bijuterie a liricii patriotice contemporane, în care sunt evocate figurile istorice legendare ale neamului românesc. Poetul descoperă, în acest periplu, fețele nesomnului, vrând parcă să provoace o insomnie a întregului neam românesc, întru redeșteptare națională. Fețele insomniei sunt multiple, ele capătă chipurile figurilor emblematice ale românilor, figuri dăltuite în istorie și în memorie. Autorul ne invită și ne incită la redescoperirea valorilor reale ale poporului român, se întoarce însuși spre eroi și martiri, demonstrând o nedisimulată dragoste de țară și un real patriotism.

              Figurile simbolice ale neamului românesc au devenit ”EFIGII SUB LANURI DE ROUĂ”: ”Duce Ștefan țara-n palmele lui mari”, ”Doja este visul de-a fi țării fiu”, capul domnului Mihai ”vrând să-și cate trupul se îmbracă-n grai”, ”Brâncoveanu-și cată fiii prin baladă”, Cantemir îmbracă țara cu cărți, ”Tudor își tot duce somnul prin fântâni”, ”Conștiință clară e Bălcescu-n zale”, iar ”Cuza tot mai poartă patria pe brață”.

            Atașamentul față de patrie și sentimentul că aparține acesteia cu toată ființa pot fi deduse din poeme-perle ale cărții: patria este ”CLIPA DE NEMURIRE” a poetului, țara trebuie să fie ”-n hatul ei cel sfânt”. Neamul, graiul, românii uniți, Dacia întreagă sunt repere sacre pentru împlinirea cărora este invocată divinitatea, cu înflăcărare, cu speranță, dar și cu o durere abia citită printre rânduri (Fă, Doamne, pentru noi dreptate).

            Continuitatea poporului român pe aceste meleaguri este surprinsă în poezia ”Aici suntem cu țara”: urmașii lui Decebal formează o țară ce nu ne-a fost dată ”cu-mprumut”, o țară vegheată de Carpați și de Dunăre, o țară făurită între HATURILE-SCUT. Dealtfel, HATUL devine metafora-simbol a multora dintre poeziile volumului, așa cum apare și în sfâșietorul poem ”Cu pământ în raniță”. Strigătul poetului este aici, la propriu și la figurat, un strigăt de neputință față de soarta românilor de dincolo de Prut, supuși blestemului de a fi despărțiți de țara-mamă. Hatul devine laimotivul poeziei ce se constituie într-un bocet sfâșietor, într-un plânset nesfârșit (”Haturile ni-s mai scunde”, ”Hatul luat fără de rost”, ”Ne-am făcut din haturi piept”). ”Hatul care nu mai e”  trebuie plâns de fiul uituc, trebuie luat înapoi, fiindcă el plânge în noi și ne caută. Hatul este și granița care desparte ”țările române”, pentru care soldatul se jertfește. Hatul trebuie să fie ”lumină”, ”brâu” pentru soldatul în trupul căruia ”hatul se zbate”.

                 Un alt poem cutremurător și extrem de sensibil (atât ca formă, cât și ca fond) este cel intitulat ”Doina”, dedicat poetului basarabean Grigore Vieru, frate întru veșnicie și nemurire cu al nostru Eminescu. Chemarea directă a ”fratelui” este tulburătoare, cu atât mai mult cu cât o ”apă” îi desparte și ”un hat” i l-a răpit.  Poetul trebuie să găsească o ”limbă” potrivită în care să i se adreseze, o limbă despre care știm cu siguranță că nu poate fi decât dulcea și încercata limbă română, în ciuda vitregiilor cu care aceasta s-a confruntat de-a lungul vremurilor. Limba nu este aici numai o modalitate de comunicare, ea devine atitudine față de cei care nu înțeleg limba dreptății, limba păcii, a înfrățirii ori a dezrobirii. Limba este ”cuțit aprins în coastă”, ea simbolizând durerile generațiilor întregi, geamătul înăbușit al fraților despărțiți de frații de același sânge. Acest ”cuțit” se va fi trezit, cândva, din latență și va fi făcut, poate, dreptate, înfigându-și vârful în chiar istoria nedreaptă ce a traversat aceste locuri, separate de un veșnic ”hat” și de un veșnic ”râu”.

                 Ca un corolar al acestor minunate poeme patriotice, ca o pecete sau o completare a acestora, se așează, poate nu întâmplător, la final, pe soclul cuvenit, martirul, eroul neamului românesc, poetul (dar nu numai poet, poate, mai ales, jurnalist de excepție, cu o clarviziune și cu un patriotism ce depășesc limitele) Mihai Eminescu, sacrificat de contemporani, așa cum și astăzi sunt sacrificate adevăratele valori ale neamului românesc. Devenit incomod pentru politicienii vremii și pentru interesele partinice ale acestora, Eminescu a fost ”nebunul” care gândea prea profund, care nu făcea niciun compromis, care avea planuri istorice magnifice pentru acest popor, planuri ce încurcau pe ”mai marii” politicieni români din acea vreme. Opera lui Eminescu (poetică, dar mai ales, jurnalistică) rămâne și astăzi, la 125 de ani de la trecerea lui în nemurire, actuală, atât de acut actuală, de parcă el însuși s-ar plimba pe străzi alături de noi, plângându-ne soarta.

            Eminescu a lăsat un ”testament” inestimabil, nu doar prin operă, ci prin ceea ce a reprezentat pentru neamul românesc, prin linia dreaptă pe care urmat-o fără frică de consecințele pe care și le-a asumat. De la el învățăm ”că viața nu-i o tăvălire prin noroi”, că martiriul este cel care ne poate ține mereu vii. Prin ”tomurile-testamente” ne arată cum poate strivi pe cei care se zbat zadarnic; Eminescu este ”limba-n care scrii”, el este ”Biblie limbii române”. Singurătatea poetului care nu poate respira în rafturi  în care ”n-a-ncăput”, neputința acestuia de a vorbi liber, sunt repere care generează ”dorul de Eminescu”:  ”domnul”, ”prinț… îmbrăcat în veșnicie”, ”românescul nostru mit”. Lui trebuie să-i redăm demnitatea, așa cum și el a dăruit demnitatea limbii române, pe el trebuie să-l așezăm acolo unde îi este locul, deasupra tuturor, pavăză țării pe care a iubit-o, zeu tutelar al limbii române pe care a îmbrăcat-o ”în ținuta ei de gală”.

           Așadar, poetul Emilian Marcu aduce, prin aceste poeme, un sincer și cald  elogiu patrioților români (domnitori, eroi, martiri), într-o curată și elaborată ”limbă română”, dovedind propria iubire de țară, de neam, integrându-se ca un tot unitar în sufletul istoriei rememorate și în însăși ființa acestui popor!