PRINȚESA FLORILOR – VERA CRĂCIUN

           După emoționanta povestire ”Mura”, doamna Vera Crăciun ne ”surprinde” din nou, dăruindu-ne  o nouă carte, dedicată, de fapt, nepoatei domniei-sale, așa cum ne arată, încă de la început catrenul personalizat, prin care sensibila poetă își manifestă dragostea nețărmurită față de ființa care a devenit ”farmecul” vieții dânsei.

           De această dată, autoarea ne face părtașii unui basm ”frumos”, un basm al ”prințesei florilor”, care trăia în deșert, în singurătate, într-un castel inexistent. Printr-o retrospectivă bine plasată, aflăm cum a ajuns prințesa florilor să trăiască în deșert, aducând acestuia puțină frumusețe, o frumusețe atât de bine surprinsă prin descriere și figuri de stil.

           Și, așa cum aproape în orice basm, la începutul lui se manifestă o lipsă, întâlnim și aici, sub o altă formă, lipsa pe care prințesa o lasă în urma ei, după ce a fost răpită de Împăratul Văzduhului, lipsă care determină tristețea întregului ținut, tristețea celor care încep deja să o caute. Farmecul deosebit al basmului, dar și originalitatea lui sunt  conferite de îmbinarea armonioasă și naturală a versurilor – rondel cu proza.

           Sunt de remarcat și anumite nuanțe de legendă (parfumul florilor vine de la răspândirea miresmei acestora, în timp ce strigau după ajutor), iar căutarea prințesei devine un laitmotiv, ea fiind căutată nostalgic de vântul care repetă o eternă întrebare versificată: ”O, tu, cer… și o, tu, soare/ N-ați văzut Prințesa Floare?”. Frunzele și florile resimt tristețea supărării, fiind și ele într-o permanentă căutare; ghioceii iau forma unor clopoței care o cheamă cu disperare pe Prințesa Florilor. Și căutarea continuă cu asiduitate: copacii, florile toate, an de an, primăveri la rând, nu fac decât să caute fără încetare. Însă prințesa este ținută prizonieră ”din iubire” de către Împăratul Văzduhului și Craiul Singurătății, așteptând trecerea timpului. Dar, cu toate că se bucura de o dragoste neasemuită, prințesa trăiește cu intensitate dorul de părinții de care fusese despărțită. Ca un fel de punct culminant, apare Floarea Deșertului, care o descoperă pe prințesă și care dorește să o ajute să plece acasă. Acum, sentimentele fetei sunt contradictorii: bucurie, tristețea așteptării, dar și regretul de a părăsi nisipul sclipitor al deșertului.

             Ca în orice basm, fantasticul este prezent și se accentuează în continuare: cu ajutorul unei petale fermecate a Florii Deșertului, prințesa va fi dusă acasă, ”plutind” pe această petală. Zborul, atât de prezent în numeroase povești, este perceput de autoare ca o ”plutire” lină, diafană pe deasupra lumii, iar timpul se comprimă, ”ca într-un vis frumos”. Toți se bucură de revederea fetei: Regele Paradisului și Regina Florilor (părinții), întreaga natură, dar și vântul, care îngână ”cântul florilor parfumate”, creat chiar de el. Craiul Florilor, Trandafirul, o cere în căsătorie, iar acceptarea cererii este concepută sub forma unui superb rondel, formă versificată folosită și la completarea tabloului feeric al basmului, când toată lumea florilor este în sărbătoare. Deznodământul poveștii ni-l prezintă pe Împăratul Văzduhului, retras pentru totdeauna în ținutul deșertului, pe care nu l-a mai părăsit, ca un fel de penitență a unui personaj așa-zis negativ.

                Putem spune că doamna Vera Crăciun ne transpune într-o lume cu adevărat minunată a basmului, care nu este populat de personaje negative obișnuite ale acestei specii literare (zmei, balauri, vrăjitoare), ci este, mai degrabă, o lume idilică, fermecătoare, cu personaje preponderent pozitive, ca și cum sufletul pur și inocent al autoarei nu ar putea accepta existența unor ființe care să înspăimânte  copiii. Ea manifestă parcă o anumită grijă de a arăta o lume frumoasă, plină de dragoste, invitându-ne să descoperim ținuturi minunate, pline de flori mirositoare, care au menirea de a îmbogăți mintea și sufletul prin modalitatea ingenuă, delicată, dar și profesionistă a autoarei de a ni le înfățișa.

              Sensibilitatea autoarei, ea însăși o ”prințesă”, poate nu a florilor, dar, cu siguranță, a cuvântului scris, transpare din această poveste, îmbogățindu-ne și nouă sufletele însetate de a cunoaște o lume a inocenței, a frumuseții nealterate.

              Doamna Vera Crăciun ne încântă prin stilul ”copilăresc” de ”a se juca”, practic, cu figurile de stil, cu proza și poezia, rezultatul fiind un mesaj sincer, adresat nu numai celor mici. Nu în ultimul rând, este de amintit și contribuția graficii adecvate, care completează în mod fericit această a doua carte din seria ”Povești și poezii fără sfârșit”.