FEȚELE  INSOMNIEI – EMILIAN MARCU

             Patriotismul mult exagerat  în perioada comunistă a căzut în desuetudine după Revoluția din 1989, ascunzându-se într-un con de umbră. Cu toate acestea, patriotismul ar trebui să fie o stare permanentă  a unui popor. A-ți iubi țara, neamul din care faci parte integrantă, a cinsti și a respecta eroii și martirii care s-au jertfit așa cum poate nimeni n-ar mai face-o astăzi, toate acestea devin un deziderat tot mai greu de atins.

            Manifestările patriotismului românesc nu se mai regăsesc decât sporadic în anumite segmente ale societății din ce în ce mai divizate. Conducătorii României de după Revoluție nu au fost patrioți și nici credincioși, ori au fost, cu ipocrizie, pseudo-patrioți și pseudo-credincioși. Această concluzie poate fi extrasă din tot ceea ce s-a realizat și s-a construit în această perioadă. Fără credință și fără iubire de patrie nu se poate realiza nimic durabil, totul este superficial, totul este făurit pentru sine și pentru grupul de interese căruia se subordonează, deseori, guvernanții. Falsitatea și demagogia, minciuna și dezmățul politic au ajuns la rangul cel mai înalt, valorile sunt îndepărtate ori se retrag singure, dreptatea nu mai este dreptate, legile nu mai sunt legi, iar poporul este doar o masă de oameni manipulată în direcția dorită, nicidecum niște oameni stăpâni pe propriul destin, cu identitate și cu idealuri.

             Este nevoie acum de o redeșteptare a românilor, de o ”trezvie” din ”somnul cel de moarte”, este vremea să ne reîntoarcem spre înaintașii eroi și martiri, cu pioșenie, respect, admirație și recunoștință. Este ceea ce realizează poetul Emilian Marcu prin volumul de poezii ”Fețele insomniei”, carte-bijuterie a liricii patriotice contemporane, în care sunt evocate figurile istorice legendare ale neamului românesc. Poetul descoperă, în acest periplu, fețele nesomnului, vrând parcă să provoace o insomnie a întregului neam românesc, întru redeșteptare națională. Fețele insomniei sunt multiple, ele capătă chipurile figurilor emblematice ale românilor, figuri dăltuite în istorie și în memorie. Autorul ne invită și ne incită la redescoperirea valorilor reale ale poporului român, se întoarce însuși spre eroi și martiri, demonstrând o nedisimulată dragoste de țară și un real patriotism.

              Figurile simbolice ale neamului românesc au devenit ”EFIGII SUB LANURI DE ROUĂ”: ”Duce Ștefan țara-n palmele lui mari”, ”Doja este visul de-a fi țării fiu”, capul domnului Mihai ”vrând să-și cate trupul se îmbracă-n grai”, ”Brâncoveanu-și cată fiii prin baladă”, Cantemir îmbracă țara cu cărți, ”Tudor își tot duce somnul prin fântâni”, ”Conștiință clară e Bălcescu-n zale”, iar ”Cuza tot mai poartă patria pe brață”.

            Atașamentul față de patrie și sentimentul că aparține acesteia cu toată ființa pot fi deduse din poeme-perle ale cărții: patria este ”CLIPA DE NEMURIRE” a poetului, țara trebuie să fie ”-n hatul ei cel sfânt”. Neamul, graiul, românii uniți, Dacia întreagă sunt repere sacre pentru împlinirea cărora este invocată divinitatea, cu înflăcărare, cu speranță, dar și cu o durere abia citită printre rânduri (Fă, Doamne, pentru noi dreptate).

            Continuitatea poporului român pe aceste meleaguri este surprinsă în poezia ”Aici suntem cu țara”: urmașii lui Decebal formează o țară ce nu ne-a fost dată ”cu-mprumut”, o țară vegheată de Carpați și de Dunăre, o țară făurită între HATURILE-SCUT. Dealtfel, HATUL devine metafora-simbol a multora dintre poeziile volumului, așa cum apare și în sfâșietorul poem ”Cu pământ în raniță”. Strigătul poetului este aici, la propriu și la figurat, un strigăt de neputință față de soarta românilor de dincolo de Prut, supuși blestemului de a fi despărțiți de țara-mamă. Hatul devine laimotivul poeziei ce se constituie într-un bocet sfâșietor, într-un plânset nesfârșit (”Haturile ni-s mai scunde”, ”Hatul luat fără de rost”, ”Ne-am făcut din haturi piept”). ”Hatul care nu mai e”  trebuie plâns de fiul uituc, trebuie luat înapoi, fiindcă el plânge în noi și ne caută. Hatul este și granița care desparte ”țările române”, pentru care soldatul se jertfește. Hatul trebuie să fie ”lumină”, ”brâu” pentru soldatul în trupul căruia ”hatul se zbate”.

                 Un alt poem cutremurător și extrem de sensibil (atât ca formă, cât și ca fond) este cel intitulat ”Doina”, dedicat poetului basarabean Grigore Vieru, frate întru veșnicie și nemurire cu al nostru Eminescu. Chemarea directă a ”fratelui” este tulburătoare, cu atât mai mult cu cât o ”apă” îi desparte și ”un hat” i l-a răpit.  Poetul trebuie să găsească o ”limbă” potrivită în care să i se adreseze, o limbă despre care știm cu siguranță că nu poate fi decât dulcea și încercata limbă română, în ciuda vitregiilor cu care aceasta s-a confruntat de-a lungul vremurilor. Limba nu este aici numai o modalitate de comunicare, ea devine atitudine față de cei care nu înțeleg limba dreptății, limba păcii, a înfrățirii ori a dezrobirii. Limba este ”cuțit aprins în coastă”, ea simbolizând durerile generațiilor întregi, geamătul înăbușit al fraților despărțiți de frații de același sânge. Acest ”cuțit” se va fi trezit, cândva, din latență și va fi făcut, poate, dreptate, înfigându-și vârful în chiar istoria nedreaptă ce a traversat aceste locuri, separate de un veșnic ”hat” și de un veșnic ”râu”.

                 Ca un corolar al acestor minunate poeme patriotice, ca o pecete sau o completare a acestora, se așează, poate nu întâmplător, la final, pe soclul cuvenit, martirul, eroul neamului românesc, poetul (dar nu numai poet, poate, mai ales, jurnalist de excepție, cu o clarviziune și cu un patriotism ce depășesc limitele) Mihai Eminescu, sacrificat de contemporani, așa cum și astăzi sunt sacrificate adevăratele valori ale neamului românesc. Devenit incomod pentru politicienii vremii și pentru interesele partinice ale acestora, Eminescu a fost ”nebunul” care gândea prea profund, care nu făcea niciun compromis, care avea planuri istorice magnifice pentru acest popor, planuri ce încurcau pe ”mai marii” politicieni români din acea vreme. Opera lui Eminescu (poetică, dar mai ales, jurnalistică) rămâne și astăzi, la 125 de ani de la trecerea lui în nemurire, actuală, atât de acut actuală, de parcă el însuși s-ar plimba pe străzi alături de noi, plângându-ne soarta.

            Eminescu a lăsat un ”testament” inestimabil, nu doar prin operă, ci prin ceea ce a reprezentat pentru neamul românesc, prin linia dreaptă pe care urmat-o fără frică de consecințele pe care și le-a asumat. De la el învățăm ”că viața nu-i o tăvălire prin noroi”, că martiriul este cel care ne poate ține mereu vii. Prin ”tomurile-testamente” ne arată cum poate strivi pe cei care se zbat zadarnic; Eminescu este ”limba-n care scrii”, el este ”Biblie limbii române”. Singurătatea poetului care nu poate respira în rafturi  în care ”n-a-ncăput”, neputința acestuia de a vorbi liber, sunt repere care generează ”dorul de Eminescu”:  ”domnul”, ”prinț… îmbrăcat în veșnicie”, ”românescul nostru mit”. Lui trebuie să-i redăm demnitatea, așa cum și el a dăruit demnitatea limbii române, pe el trebuie să-l așezăm acolo unde îi este locul, deasupra tuturor, pavăză țării pe care a iubit-o, zeu tutelar al limbii române pe care a îmbrăcat-o ”în ținuta ei de gală”.

           Așadar, poetul Emilian Marcu aduce, prin aceste poeme, un sincer și cald  elogiu patrioților români (domnitori, eroi, martiri), într-o curată și elaborată ”limbă română”, dovedind propria iubire de țară, de neam, integrându-se ca un tot unitar în sufletul istoriei rememorate și în însăși ființa acestui popor!

TOBELE MUTE – EMILIAN MARCU

                     Oameni și destine… Oameni și istorie… Oameni și conducători… Oameni… uneori jucării ale sorții propice ori potrivnice, pioni pe o tablă invizibilă de șah, mutați de o mână nevăzută, după reguli neștiute și nebănuite… Oameni-victime ale vicisitudinilor istoriei ori ale unor lideri care au vrut să conducă lumea, jucându-se cu viețile a mii de oameni…  Vieți care au luat o turnură dramatică, fiind forțați să suporte chinuri și suferințe inimaginabile… Ce vină au avut acești oameni? Doar faptul că s-au născut într-un timp  nepotrivit, că s-au aflat sub acele ”vremi” în care au fost forțați să-și părăsească locuințele,  să plece într-o pribegie fără de sfârșit, din care mulți nu s-au mai putut întoarce…

                    Sunt gândurile care mi-au venit în minte după lectura romanului ”Tobele mute”, scris  de Emilian Marcu, un roman-fluviu (aproape 400 de pagini), un roman-metaforă a libertății ca ”figură de stil”, un roman-simbol al ideii de libertate, ce pendulează între ”închisoare” (sat-lagăr) și ”eliberare”(plecarea din satul-lagăr).

                   Scriitorul aduce în prim-plan o lume care avut neșansa unei istorii zbuciumate, o comunitate a unui sat-lagăr din mijlocul Siberiei, din perioada anilor 44 (o istorie pe care generațiile actuale nu o cunosc și pe care, poate, ar trebui să și-o însușească, asemenea unui remember, spre neuitare). Oamenii trăiesc aici după legi aspre, determinate de împrejurările istorice ale timpului, însă, forțați de împrejurări, posedă deja o mare capacitate de adaptare la condițiile locului și devin, în timp, o ”familie” (paznici și prizonieri, copiii acestora ce își schimbă, în joacă, rolurile: copiii paznicilor devin prizonieri, iar ai prizonierilor devin paznici).

                  Se detașează, dintre toate personajele romanului, Ioan Alnimănui, care se născuse în taiga și care rămăsese fără părinții ce muriseră în condiții tragice, sfâșiați de lupi. Numele este sugestiv, pentru că el este doar al satului în care s-a născut, ori doar al femeilor care îl preferau ca partener. El devine al Aliei doar la finalul cărții, când, căsătorindu-se cu aceasta, capătă o identitate pecetluită de nașterea copilului său (tot în lagăr).

                  Satul-lagăr era singura ”casă” pe care o cunoștea Ioan Alnimănui, ”lumea adevărată, cea reală”, iar oamenii care populau satul erau ”un fel de lemne”, ”lemne fără identitate, fără prezent și, mai ales, fără viitor”. Identitatea celor din sat era ”o formă aproape abstractă”, ei erau doar ”o turmă de animale vorbitoare”. Copiii nu aveau  ”niciun fel de trecut, ci numai prezent, iar la viitor nu știau să gândească”. Femeile purtau ”istoria în spate”, ele fiind victime colaterale ale istoriei, fie și prin aceea că au rămas singure, după ce bărbații plecați nu s-au mai întors, devenind eroi în numele ”măreței Rusii” și al ”tătucului”.

                  Realismul unor scene este surprins cu un dramatism sfâșietor (tăierea cailor sau întâmplările crunte prin care trece învățătoarea Tasia).

                  Un element  ce atrage atenția este și limba smulsă a unui clopot, ce pare a scoate în relief, simbolic,  ”limba smulsă” a oamenilor care îndurau viața grea și fără speranță de libertate sau neputința  împotrivirii față de soarta aprigă.

                  Însă cheia cărții o constituie ”tobele”, laitmotiv ce revine sub diverse forme pe parcursul narațiunii. ”Sunetul tobelor”, prezent ca un semnal, se constituie ca un contrapunct, venind, într-un fel, în contradicție cu titlul. După douăzeci de ani, cei din satul-lagăr primesc ordin să părăsească locul și să plece de unde au venit. Desființarea lagărului și eliberarea deținuților ar însemna destrămarea unei familii, a comunității formate în această perioadă. Acum, oamenii sunt dezorientați, nu știu ce este adevărata libertate, ei aparțineau acestor locuri, aparțineau Siberiei, ”deveniseră un tot cu pădurile și cu zăpezile fără sfârșit”. Întrebarea este retorică și apare ca un ecou al întâmplărilor trăite de oamenii nedumeriți, uluiți la aflarea acestei vești: ”Cum adică să fie eliberați?”. Tobele ”tăcuseră deodată”, ”amuțiseră demult”, ca mai apoi ”să sune cu o putere aproape de nebunie”; toboșarii anunță eliberarea printr-un sunet ”sec” al tobelor, iar în ultima parte bătaia tobelor  se intensifică. Spre final, tobele mari și mici se odihneau în brațele toboșarilor.

                 Alia și Ioan al Nimănui, căsătoriți în satul Ivanovca, din apropierea lagărului, parcurg drumul spre acesta, neștiind că deținuții au fost eliberați. Ei aud din depărtare sunetul tobelor, apoi ajung în satul părăsit și pustiu. Ioan Alnimănui ”simți că întregul lui univers s-a răsturnat ca un bolovan de zăpadă peste el. Lumea părea cu fundul în sus.” El realizează că este chiar ”al nimănui” și că nu are unde să plece. Simbolic, Ioan rămâne ”stăpânul mormintelor, al mormintelor părinților lui, stăpânul tinereții lor și al copilăriei sale”, iar tobele zăceau, mute, în magazie.

                  Ioan Alnimănui își face casă nouă în lagărul părăsit, creând o lume liberă, fiindcă acum lagărul nu mai era o închisoare: ”Pentru el libertatea aceasta era: să poată ieși și veni fără să se teamă că tobele vor suna.” Copilul lui Ioan și al Aliei devine simbolul libertății, simbolul lumii celei noi, identitatea regăsită a propriului tată.

                  Nastasia Vavilov, unul dintre personajele memorabile ale cărții constată: ”O fărâmitură în lumea lui Dumnezeu, o fărâmitură, și noi niște firișoare de nisip în lumea aceasta.”

                  Da, toți suntem ”firișoare de nisip”, toți ducem o luptă cu viața, cu ceea ce ne este destinat să trăim, suntem ființe efemere și depindem de acel CINEVA care ne dirijează, chiar cu meticulozitate, uneori, parcursul vieții și chiar al morții.

                 Nu ne rămâne decât să ne întrebăm, împreună cu vocea naratorului și cu vocea personajului episodic Kutâsaev:  ”Cine mai știe dacă eliberarea este plecarea spre o altă lume, ori moartea însăși?”

                Poate că acesta este și mesajul autorului și, poate, nu ne rămâne decât să acceptăm faptul că adevărata eliberare a omului este moartea însăși, deși romanul se încheie cu o speranță: viitorul copilului liber al lui Ioan Alnimănui.

              

      

PRINȚESA FLORILOR – VERA CRĂCIUN

           După emoționanta povestire ”Mura”, doamna Vera Crăciun ne ”surprinde” din nou, dăruindu-ne  o nouă carte, dedicată, de fapt, nepoatei domniei-sale, așa cum ne arată, încă de la început catrenul personalizat, prin care sensibila poetă își manifestă dragostea nețărmurită față de ființa care a devenit ”farmecul” vieții dânsei.

           De această dată, autoarea ne face părtașii unui basm ”frumos”, un basm al ”prințesei florilor”, care trăia în deșert, în singurătate, într-un castel inexistent. Printr-o retrospectivă bine plasată, aflăm cum a ajuns prințesa florilor să trăiască în deșert, aducând acestuia puțină frumusețe, o frumusețe atât de bine surprinsă prin descriere și figuri de stil.

           Și, așa cum aproape în orice basm, la începutul lui se manifestă o lipsă, întâlnim și aici, sub o altă formă, lipsa pe care prințesa o lasă în urma ei, după ce a fost răpită de Împăratul Văzduhului, lipsă care determină tristețea întregului ținut, tristețea celor care încep deja să o caute. Farmecul deosebit al basmului, dar și originalitatea lui sunt  conferite de îmbinarea armonioasă și naturală a versurilor – rondel cu proza.

           Sunt de remarcat și anumite nuanțe de legendă (parfumul florilor vine de la răspândirea miresmei acestora, în timp ce strigau după ajutor), iar căutarea prințesei devine un laitmotiv, ea fiind căutată nostalgic de vântul care repetă o eternă întrebare versificată: ”O, tu, cer… și o, tu, soare/ N-ați văzut Prințesa Floare?”. Frunzele și florile resimt tristețea supărării, fiind și ele într-o permanentă căutare; ghioceii iau forma unor clopoței care o cheamă cu disperare pe Prințesa Florilor. Și căutarea continuă cu asiduitate: copacii, florile toate, an de an, primăveri la rând, nu fac decât să caute fără încetare. Însă prințesa este ținută prizonieră ”din iubire” de către Împăratul Văzduhului și Craiul Singurătății, așteptând trecerea timpului. Dar, cu toate că se bucura de o dragoste neasemuită, prințesa trăiește cu intensitate dorul de părinții de care fusese despărțită. Ca un fel de punct culminant, apare Floarea Deșertului, care o descoperă pe prințesă și care dorește să o ajute să plece acasă. Acum, sentimentele fetei sunt contradictorii: bucurie, tristețea așteptării, dar și regretul de a părăsi nisipul sclipitor al deșertului.

             Ca în orice basm, fantasticul este prezent și se accentuează în continuare: cu ajutorul unei petale fermecate a Florii Deșertului, prințesa va fi dusă acasă, ”plutind” pe această petală. Zborul, atât de prezent în numeroase povești, este perceput de autoare ca o ”plutire” lină, diafană pe deasupra lumii, iar timpul se comprimă, ”ca într-un vis frumos”. Toți se bucură de revederea fetei: Regele Paradisului și Regina Florilor (părinții), întreaga natură, dar și vântul, care îngână ”cântul florilor parfumate”, creat chiar de el. Craiul Florilor, Trandafirul, o cere în căsătorie, iar acceptarea cererii este concepută sub forma unui superb rondel, formă versificată folosită și la completarea tabloului feeric al basmului, când toată lumea florilor este în sărbătoare. Deznodământul poveștii ni-l prezintă pe Împăratul Văzduhului, retras pentru totdeauna în ținutul deșertului, pe care nu l-a mai părăsit, ca un fel de penitență a unui personaj așa-zis negativ.

                Putem spune că doamna Vera Crăciun ne transpune într-o lume cu adevărat minunată a basmului, care nu este populat de personaje negative obișnuite ale acestei specii literare (zmei, balauri, vrăjitoare), ci este, mai degrabă, o lume idilică, fermecătoare, cu personaje preponderent pozitive, ca și cum sufletul pur și inocent al autoarei nu ar putea accepta existența unor ființe care să înspăimânte  copiii. Ea manifestă parcă o anumită grijă de a arăta o lume frumoasă, plină de dragoste, invitându-ne să descoperim ținuturi minunate, pline de flori mirositoare, care au menirea de a îmbogăți mintea și sufletul prin modalitatea ingenuă, delicată, dar și profesionistă a autoarei de a ni le înfățișa.

              Sensibilitatea autoarei, ea însăși o ”prințesă”, poate nu a florilor, dar, cu siguranță, a cuvântului scris, transpare din această poveste, îmbogățindu-ne și nouă sufletele însetate de a cunoaște o lume a inocenței, a frumuseții nealterate.

              Doamna Vera Crăciun ne încântă prin stilul ”copilăresc” de ”a se juca”, practic, cu figurile de stil, cu proza și poezia, rezultatul fiind un mesaj sincer, adresat nu numai celor mici. Nu în ultimul rând, este de amintit și contribuția graficii adecvate, care completează în mod fericit această a doua carte din seria ”Povești și poezii fără sfârșit”.