CĂLĂTORIE PRIN DORURI, DURERI ȘI ...VIAȚĂ

Greu e, Doamne, să fii om

Dacă nu ştii să fii pom!

                 În volumul de față, ”Călător prin anotimpuri”, autorul Titi Nechita ne face părtași ai unei călătorii pe care, aparent, o cunoaștem, dar pe care o aflăm cu totul inedită și captivantă, sub aspectul  mesajului transmis, cu delicatețe, sinceritate și trăire intensă.

                 Unele poezii sunt dominate de nostalgii mai direct ori mai discret exprimate, de amprenta trecerii ireversibile a timpului, fiindcă, de la o vârstă, cu toții suntem obsedați, într-un fel,  de efemeritatea vieții  noastre pe pământ. Resemnat și convins de imuabilul adevăr că totul are, odată, un sfârșit, autorul nu ezită, totuși,  să   reflecteze liric la acesta, ori chiar să se revolte, metaforic, împotriva implacabilului destin. ”Suflet hoinar”, cu ”ploaia în suflet”, el transpune în vers ”amarul durerilor mute”, vrând cu ardoare să caute calea spre regăsirea sinelui, chiar cu prețul unei clipe eterne. Conștient că, într-o vreme, omul se îndreaptă spre ”amurgul vieții”, poetul resimte ”hainele grele” ale timpului apăsător, de aceea, poate, dorește să-și schimbe soarta cu a codrului, ”veșnic tânăr”, asigurându-și astfel eternitatea.

                  Alte poezii se constituie în aparente dialoguri, jucăușe uneori, alteori ironice ori dureroase, cu ... inima (păstrătoare de dureri fizice, dar și de doruri greu de vindecat), cu frunzele, cu vântul, cu norii (cu intenția de a alunga ”amarul” și gândurile), sau chiar cu ... iarna ”despletită” (pe care ar ține-o ”sub vatră”, dar, recunoscându-i rostul, o trimite să ”împodobească” satul, ori o roagă ”să-l ningă” sau ”să-l colinde”).

                 Natura este prezentă, oarecum, sub zodia unei tristeți (”plânsul cerului”), mai ales în anotimpul de toamnă, care are ”miros de măr”, dar, aproape de fiecare dată, tabloul este completat, imediat, de sentimentele eului liric. Însă tristețea nu este predominantă, fiindcă în multe dintre poezii natura este contemplată cu bucurie, aducând în sufletul cititorului pace și liniște.

                 Melancolia autorului și regretul pentru trecerea inexorabilă a timpului se întrezăresc în poeziile impregnate de amintirile de altădată, readuse în memorie de parfumul florilor de tei, imagine contrapusă prezentului. Florile de tei sunt mărturia permanentă a vremurilor trecute, lipsite de griji, dar și a vremurilor prezente, în care apăsarea sufletească se accentuează. Cu o durere abia simțită, poetul exclamă: ”Cuprind în brațe teiul să-mi ostoiască dorul!”.

                 Versurile dedicate părinților sunt înduioșătoare și emoționante, prin invocarea directă a acestora și prin nuanțarea sentimentelor de dragoste, de nostalgie, dar și de sfâșiere sufletească față de ființele iubite. Mama, rămasă singură, cu dorul de copii, este rugată, duios, ”să nu se supere” și să-l aștepte, răbdătoare, ”în stele”, ”la fel de iubitoare”. Sunt  evocate atmosfera  de ”acasă” și farmecul poveștilor la gura sobei, în familie. Tatălui îi vorbește despre lucruri pământești, normale, despre cei rămași în urmă, iar printre rânduri putem citi regretul, dar și resemnarea dată de succesiunea, firească, a altor generații.

               Dincolo de dorința imperativă de fericire, de iubire, autorul adresează interogații retorice divinității, întrebări induse de neputința omului de a se răzvrăti împotriva sensului de nepătruns al vieții. Imensitatea suferințelor omenești ar însemna, parcă, tributul lui Dumnezeu cerut oamenilor în schimbul pătimirilor sale.

               Locul natal al poetului are și el un loc aparte, fiind, întâi de toate, locul unde și-a purtat pașii copilăriei, aceasta legată de părinți și de bunici.  Surprins la modul general, fără detalii particularizante, satul este descris ca într-o feerie, cu ”acorduri de baladă”, ori prin ”imagini de legendă”, ca apoi să fie oferită, cu un fel de realism dureros, viziunea unui sat ”pustiit”, cu ”drumuri uitate”, cu ”case bătrâne” ori mai noi, dar în care pustietatea este prezentă.

              ”Cântând” durerile proprii sau ale lumii (tristețea, răutatea oamenilor), autorul lasă posterității o moștenire de necontestat, ”zborul spre culmi”, ”zborul peste moarte”, în versuri asemenea unei ”doiniri” expresive și melodioase specifice literaturii populare.