TRĂIRI – FLĂCĂRI ÎN INIMĂ

NINA GONȚA

              Sufletul unei femei este, mai totdeauna , marcat de sentimente profunde, de suferințe pe care le ascunde și rareori le scoate la suprafață, suferințe ce există, latente, undeva în străfundurile ființei. ”Trăirile”, cum atât de sugestiv le numește doamna Nina Gonța în acest nou volum, sunt înflăcărate, intense și exprimate în așa fel încât noi, femeile care lecturăm poeziile, ne regăsim și trăim la unison cu autoarea ”experiențe” care și pe noi ne-au rănit, ne-au făcut fericite ori ne-au stârnit nostalgii sfâșietoare.

            Cartea este dedicată fiicei domniei sale și debutează cu un poem în care autoarea confesează trăirea intensă a minunii și a devenirii materne.

             Iubirea, rememorată la vârsta maturității, este privită cu un anume ”realism”, uneori cu gingășie, alteori cu duritate, ori cu nesfârșite regrete. Ura se poate transforma în iubire, într-o ”poveste” de dragoste în care EA este înșelată în așteptările ei de cel pe care, totuși, îl iubește, iar neaflarea iubirii la vremea potrivită aduce dezamăgire, chiar dacă ea, ”rebelă”, ghicește gândurile bărbaților și îi pune pe aceștia, cu îndrăzneală, față în față cu propria ipocrizie.

           Uneori, a readuce o iubire pierdută devine obositor, iar atunci când nu mai este posibil acest lucru, femeia trebuie să învețe să trăiască fără iubit, într-o cumplită solitudine, de multe ori, nedorită. Alteori, bucuria regăsirii iubirii pare să fie ”trăită” fără prea multe procese de conștiință: ”de ce să ne complicăm inutil mințile/cu analize, întrebări și regrete?”. O iubire pierdută generează întrebări retorice dureroase: dacă el este fericit cu alta sau ea cu altul?

            Dorința femeii nu este înțeleasă întotdeauna de partener, indiferența acestuia ducând la saturația de a cerși iubire (cuvintele nespuse omoară dragostea!),  în timp ce EA dorește să fie în tot și în toate, dorește ca mintea iubitului să fie plină de EA și să existe o contopire totală a celor doi iubiți. Și, totuși, este nevoie de iubire, poeta inducând în unele poezii sentimentul siguranței și al binelui găsit lângă ființa ocrotitoare, protectoare – bărbatul, bucuria unui zâmbet primit de la cel de alături. Dorul de cel care va pleca devine o ”trăire” acută, el fiind rugat să nu uite clipele fericite, să nu uite iubirea, să nu o uite pe EA, dar, pe de altă parte, din prea multă iubire, EL trebuie lăsat să plece. Și, chiar dacă atunci când suntem singuri, ne prefacem că ne este bine, în ciuda suferințelor, a plecărilor, a întoarcerilor, nu trebuie să uităm că putem găsi iubire, că există cineva care ne poate iubi: copilul, sora, mama, Dumnezeu!

           Poeta privește cu luciditate, într-un mod original, statutul amantei, cea, de obicei, atât de blamate: ea este cea care așteaptă mereu, care trăiește în singurătate, tristă, cu sufletul strâns, cea care nu are niciun drept asupra iubitului – soț al altei femei. Amanta cerșește iubire, culege firimiturile unei iubiri, fiind mereu neînțeleasă de cei din jur, judecată, uneori, dincolo de aparențe, fără cunoașterea adevărului ori a circumstanțelor.

          Chiar dacă se bucură de natură, chiar dacă tânjește după o dragoste visată, autoarea meditează la începutul și la inevitabilul sfârșit al existenței omenești, contemplând locul de veci din balconul în care savurează nu doar ”ciocolata”, ci și ”viața de pe pământ” (”nu de sub pământ”!) și chiar constatând că ”durerea sufletului e mai grea decât a trupului”. Miopia – amintește poeta – este uneori necesară pentru a nu ne vedea ridurile ce aduc bătrânețea.  Conștientă fiind de efemeritatea vieții umane, pe care, totuși, a trăit-o cu intensitate, dar, mai ales, cu iubire, doamna Nina Gonța oferă, odată cu această carte de versuri, ”trăiri” tumultuoase, dantelate cu nostalgii, așezându-și sufletul, ca ofrandă, în palma cititorului.